parcã din ce în ce mai ireal
cobor ca dintr-un vis
tot aşa cum din singurãtate în singurãtate
prin fiecare nouã naştere caut eternitatea
când prin mine trec doar clipe
din ce nu am trãit
din ce nu mai vreau sã trãiesc
greşelile au însã damblaua sã se repete
ca şi moartea ca mai ştiu eu ce altã crudã realitate
abia crescutã dintr-un ochi întors spre sine
dintr-un rãsãrit de soare un cavaler de tinichea
o mie de alte mori de vânt şi doar o lance boantã
apoi ca şi când aş putea picta timpul
între douã inimi şi un zbor de libelulã
pe un cer oarecare
parcã niciodatã de la un cap la altul
doar atât cât îl pot cuprinde într-un curcubeu
dintr-o lacrimã aşez o mare la poalele munţilor
în faţa oglinzii albe dintr-o altã oglindã
strivesc sub pensulã toate valurile
sã nu mai facã aiurea din munţi nisip
la urma urmei de banalitate nu a murit nimeni
pânã şi minunile ştiu asta
doar clipele care fac nemãrginirea posibilã
sunt parcã din ce în ce mai puţin calificate
ca şi cuvintele acestea aşa de uzate
încât au nevoie de un miliard de repetãri
pentru fiecare nouã lume albastrã
