ca pe un sfetnic bun
rup dimineaţa de restul zilei
mut visele mai aproape de inimã
adaug paşii din plimbarea de searã
în jurul aceluiaşi trist şi inutil joben
aruncat în disperare de magicianul obosit de minuni
printre lacrimi înflorite de arlechin desuet
pe un cer oglindã unde eternul umil
împleteşte din fluturi albi cozi de cometã
buburuzelor balerine şi delfinilor spin
un fel de şoapte descântec din tãcerile-adânc
stele care nu cad ziua
ori de prea luminã nu le vãd durerea
nici frecarea cu neînţelesul
pânã la risipire între banal şi ilar
rostesc un doamne-ajutã
însoţit de o cruce între trei degete
cu ochii închişi de rãsãrit rãscolesc apusul
şterg douã iluzii veşnic impare
aş fi vrut sã nu fie amare
apoi adun dorinţele neîmplinite
care se rostogolesc fierbinţi
precum douã inimi
în cãutarea liniştii
între douã nopţi nesocotite
e normal sã fiu orbit de atâta luminã
