Probabil cã nici în cealãlaltã nu voi fi prea orientat. Nu ştiu de ce învãţ punctele cardinale când ştiu steaua polarã; e ca şi când aş învãţa notele dupã ce compun muzica. Ascult pãmântul cu inima ciulitã şi adulmec cerul cu ochii larg deschişi cât sã nu fiu atent la trecerea timpului. Aşez apoi cuvintele aşa cum vrea zâna zânelor (unii îi spun muzã) şi caut în spatele petalelor de ghiocel mugurii dezlegãtori de aripi. Nici un om de zãpadã nu mã ascultã, îşi înalţã nasurile roşii şi clevetesc a Alba ca Zãpada despre toţi piticii care nu au auzit de Gulliver. Eu descânt de primãvarã fulgii şi îi transform în siliciu cât sã fac deşert prin toatã iarna. Dune lângã dune,printr-o clepsidrã imensã, cern a nemurire...când dinspre cer spre pãmânt când în sensul în care se închid ochii a vis. Sãtul de fata morgana rãsucesc oazele şi le transform în curcubeu, deschid lumea cu un picior de furnicã şi fac din toate speranţele un muşuroi. Mai târziu cineva i-a spus piramidã. Desenez stele pe un cer virgin, un fel de calea robilor spre niciodatã înapoi. Cuminte precum o libelulã în cãutarea altei zile asez o mie de vieţi într-una singurã şi rãtãcesc indecis între douã eternitãţi.
Un fel de cavaler al tristei figuri în cãutarea morilor de vânt!
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
zborul libelulei ma duce cu gandul la acea libertate pe care o avem de a putea alege cum sa ne traim viata...
Din toate cel mai mult imi place imaginea libelulei, a celor o mie de vieti asezate intr-una singura. Pentru ca te simti ratacit trebuie sa te contazic(desi don quijote e un personaj care mi-e drag): tu esti un seherezad obisnuit sa condenseze 1001 povesti intr-una singura!
