Calotescu Tudor-Gheorghe
( cotangenta ) - [ DIVERSE ]
Titlu:
îmi place sã cred cã moartea nu e o pedeapsã
Cred cã prima datã când am înţeles ce înseamnã sã mori aerul nu mi-a mai ajuns; îmi aduc aminte clar sfârşirea din piept şi senzaţia cã nu mai am loc în camerã, am deschis fereastra şi încercam sã-mi regãsesc liniştea. Trãiam o spaimã cumplitã...înţelegeam în sfârşit cã mama mea nu va mai veni niciodatã şi cã oricât m-ar durea nimic nu va mai fi la fel. Am înţeles cã nu sunt nemuritor şi candoarea copilãriei a fugit din ochii mei lãsând loc lacrimilor. Am plâns ceva timp apoi am rãmas cu ochii împãienjeniţi privind cerul nopţii...doamne câtã imensitate şi eu cât de mic. Am adormit cu ochii în stele; lacrimi nu mai aveam şi nimic din ce ştiam pânã atunci nu avea sã mai fie la fel. Mã întrebam ce vinã a avut mama mea sã moarã aşa tânãrã şi de ce trebuia sã fiu eu cel care rãmâne singur. Ştiu cã am fost la un pas de moarte în acea noapte; am simţit cum mama mea într-un efort disperat încerca sã mã protejeze, gura mi se schimonosise şi devenisem moale, parcã fãrã voinţa întoarcerii...ştiu clar cã îmi doream sã mor, trãiesc încã acel sentiment de inutilitate în faţa morţii, de profundã respingere a vieţii. Ştiu cã mã durea sã mor dar nu vroiam sã trãiesc o viaţã cu acea spaimã a sfârşirii, îmi doream sã se termine repede şi sã nu mai sufãr.
A fost prima şi ultima oarã când mi-am visat mama dupã ce a decedat. Asta nu înseamnã cã nu o iubesc, poate am fost supãrat pe ea pânã am înţeles cã nu avea nici o vinã cã nu mai este, şi nici cã îmi este fricã sã o visez. A mai apãrut în visele mele dar era doar o luminã fãrã chip, doar ca o grijã, ca o mângâiere.
Multã vreme am trãit cu convingerea cã moartea e o pedeapsã datã oamenilor pentru cã au pãcãtuit, apoi m-am aruncat în braţele ereziei şi din clasa a cincea am refuzat sã mai cred în Dumnezeu; mai mult chiar eram ferm convins cã îmi pot explica lumea prin mintea mea. Eram aşa pornit sã cunosc totul, sã pot demonstra lumii cã nu existã, cã nimic sfânt nu poate fi într-o lume materialã, cã este atâta ilogic în cartea cãrţilor; trãiam "victorii" dupã "victorii" în lupta mea cu credinţa. Doamne, cât de crudã a fost împotrivirea mea. Aveam acea încrâncenare a celui pãrãsit din dragoste. Nu ştiam cât mã iubeşte sau instinctiv Îl bãnuiam cã este principalul vinovat de moartea mamei mele. Universul meu era aşa mic şi eu nu gãseam mãsura pentru a stabili nemãrginirea. Întotdeauna am contestat infinitul. Doamne ce pãcãtos poate fi un om care nu se mulţumeşte sã trãiascã ci se şi întreabã de ce.
Dar într-o zi, pe neaşteptate ca şi când cerul m-a atins pe frunte s-a întâmplat sã aşez primele versuri pe o hârtie şi...doamne ce feerie, nu mã mai opream, curgeau cuvinte prin mine şi se supuneau scrierii; cum sã scriu eu poezie când nu scriam nici compuneri, mã întrebam şi scriam, mã întrebam şi plângeam, mã întrebam şi zâmbeam. Parcã universul cãpãta dimensiunea infinitã, Dumnezeu era ca o mângâiere şi eu mã supuneam. Îmi tremurã mâinile uşor când mãrturisesc acestea şi valuri de lacrimi îmi curg fãrã sã le pot opri. Scriu cu durere despre fericire . Scriu cu fericire despre nemurire. Scriu ceea ce Dumnezeu îmi permite. Trãiesc cu grija sã nu supãr pe nimeni pentru cã ştiu cã voi primi înapoi toate durerile. Trãiesc cu inima deschisã iubirii şi nu voi înceta sã cred cã, chiar dacã aşa pare, moartea nu e o pedeapsã pentru nimeni .
Eu sunt nemuritor şi ştiu asta într-un fel în care nu-mi permiteam înainte de a trece prin toate cãutãrile vieţii. Sunt aşa cum gândesc şi nimic nu mã poate face altfel. Ştiu cã o sã parã aiurea dar sunt un nemuritor ciudat care moare din când în când ...aşa, pentru diversitate.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
emotionanta marturisire, frumoase cu vinte Tudore , admiratie
