îmi cresc ciorchini,ciorchini
albe şi despletite iubiri
un fel de a purta durerea cu desãvârşire
din suflet în suflet
prin simţul bezmetic al trupului
sunt aşa neglijent
când vine vorba de inima mea
dar a învãţat sãraca
ştie cã nu are cale de întors
se dãruieşte goalã
indecentã
de fapt aşa sunt şi eu
nu mai am nici o frunzã
între mine şi gândul meu
încetul cu încetul
mã învãţ cu mine însumi
devin din ce în ce mai egoist
o nepãtrunsã cale de a mijloci cerul
când verde de lume
când alb de cuvinte
pururea legat de cãutare
din cerc în cerc
uneori tangent
cu IUBIREA
nu mã mai întreb de ce
oricum rãspunsurile nu vindecã
