de întrebãri
îmi sprijin grija vieţii
în toiagul înţelepciunii
şi-mi pare cã stau
agãţat de cer
asta nu înseamnã
cã am învins gravitaţia
şi nici cã am înţeles ceva
din propria greutate...
apoi cu inima înverzitã de speranţã
studiez prin fiecare sãrut
metoda prin care sã fac mãrul
sã zboare
reuşesc uneori
opresc cãderea
în scurte clipe de fericire
apoi brusc
ca şi când m-aş trezi dintr-un vis
continui sã-mi mãsor neputinţa
cu dorinţa de a reuşi
sunt aşa încãpãţânat
sau e normal sã fiu aşa?
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
nu e normal sa fie asa, normal este sa fim noi insine si in viata reala nu doar in poezie, insa atat de putini ne inteleg...