de ce m-ar durea uitarea
oricum nu mai cred în nimic
sunt aşa de gol
o carcasã
din ce în ce mai dator pãmântului
nu mã mai amãgesc
nici pe mine nu sunt în stare
sã mã iubesc necondiţionat
sunt aşa imperfect pe cât ideal visez
vorbesc cu bucuria condamnatului la moarte
când a înţeles cã degeaba se sufocã
nu are altã cale decât sã coopereze
şi sã-i mulţumeascã gâdelui
cu o platã generoasã
sunt în situaţia de a înţelege
neantul de dincolo de neant
nefericirea legatã de existenţã
fericirea celui ce nu mai are nimic de pierdut
nici mãcar dorinţa de a lupta
cu veşnicia morilor de vânt
nu mã mai face trist
râd cu gura pânã dincolo de moarte
de viaţã
nu mã mai întreb dacã
şi nici cum ar fi
o altã viaţã
mã bucur cã nu o sã mai ştiu nimic
şi
cã cel puţin la început
voi fi iarãşi copil
