(dupã o legendã scrisã de
Calistrat Hogas)
Se spune cã demult ,demult, de nu poţi
merge nici cu
gandul
Pe locul unde azi, Ceahlãul uneşte cerul cu
pãmântul,
Sub poalele de codru verde, întins pe cuşma
muntelui,
Era un sat uitat de lume, vegheat de mila
Domnului.
Si undeva, într-o cãsuţã din satul ãsta cu
pricina,
Veni pe lume o fetiţã,sosind odatã cu lumina
Zorilor de dupã creste - ce-anunţau o nouã
zi;
Câtã bucurie-n casã, nu se poate povesti!
Dar odatã cu sosirea, fetei în aceastã lume,
Se pornirã, de prin ceţuri, ursitoare sã se-
adune
Si sã sufle-n corn de aur, sã rãsune tot
pãmântul,
Sã se-strangã-n grabã marea, îngerii,norii
si vântul,
Fulgerele risipite prin adâncul cerului
Si culorile ascunse-n trupul curcubeului,
Florile înmiresmate ,triluri de
privighetori,
Soarele, stãpân pe toate şi luceferi
orbitori.
Si-au încins un fel de horã, un vârtej
rostogolit,
Cuprinzand cerul,pamântul şi oceanul
nesfârsit,
Vântul şuiera prin ierburi şi-n pãdurea –
nvolburatã,
Hotãrându-se ursita pentru nou-nãscuta
fatã.
Una dintre ursitoare strânse ca într-o
cununã,
Cel mai negru întuneric dintr-o noapte fãrã
lunã.
Si din funduri de oceane - un adânc fãrã
sfârşire,
Descântându-le pe toate, i le aşezã-n
privire!
Alta a cules din câmpuri inocenţa crinilor,
Albul pur al frãgezimii, roşul
trandafirilor
Si le-a pus pe faţa fetei, finã ca un vãl
de vis,
Ce-arãta precum un înger coborât din
Paradis!
Iar a treia ursitoare, pe o furcã auritã,
Toarse-n caierul de neguri,umbra cea
neprihãnitã
Si un pãr bogat ca noaptea-i împleti pe cap
uşor,
O numirã Panaghia,dispãrând apoi pe-un nor…
Dumnezeu, vãzând fetita ce era aşa
frumoasã,
O-nzestrã cu bunãtate şi cu-o inimã aleasã,
Dupa care o duse-n grabã sus pe muntele
Ceahlãu,
In chilia unui pustnic, s-o fereascã de ce-
i rãu.
Creştea copila fericitã, vegheatã numai de
sihastru,
Jucându-se prin poieniţã sub bolta cerului
albastru.
Albinele o hrãneau cu miere ,apã bea de la
izvor,
Iar pãsãrile cântãtoare o-nveseleau cu
trilul lor.
Si uite asa trecurã anii. Panaghia crescuse
mare
Era atâta de frumoasã, se spune - fãrã
asemãnare!
Cuminte, harnicã si bunã, veghea acuma
bãtrâneţea
Celui care o-ngrijise şi îi pãzise
frumuseţea.
Intr-o zi,bolnav, sihastrul o rugã ca sã-i
adune
Nişte buruieni de leac, dintr-un loc ştiut
anume,
Unde nu pãtrunde omul- numai fiara cea
vicleanã,
Ca sa facã leac din ele pentru-a vindeca o
ranã.
Plecã Panaghia spre creste, era o zi aşa
seninã,
Cãci Soarele lucea pe boltã dãruind lumii
luminã.
Ea ridicând spre cer privirea,vãzându-l ce
frumos
luceşte,
Simţi cã inima-i tresaltã si dragostea o
copleşeşte.
Dar în acelaşi timp spre fatã şi Soarele,
privi cu drag,
Culese flori de prin poianã şi-n raze le-
mpleti şirag,
Apoi le prinse-n pãrul fetei ce mergea
urcând spre grui,
Insoţind-o pânã-n searã de pe bolta cerului.
A doua zi spre dimineaţã, când noaptea se-
ngâna în zori,
Panaghia ieşi afarã culese din poianã flori
Si când, la marginea pãdurii Soarele ieşi
din nor,
Le ridicã spre el zâmbindu-i - plinã de
dragoste şi dor.
El îi trimise-n pãr scântei şi-n trup îi
strecurã cãldurã,
O-nlãnţui în mii de raze şi-o sãrutã uşor
pe gurã.
Era atâta puritate în clipa aceia-doar a
lor,
Incât, încremeni pãdurea şi vântul cel
rãtãcitor…
Treceau zile dupã zile şi-n poiana
înmiresmatã,
Soarele şi Panaghia, prinsi în dragoste
curatã,
Se plimbau mânã în mânã povestind de drag
şi dor
Si de-atâta fericire creşteau raze-n urma
lor!
Prins în mrejele iubirii Soarele mereu
uita,
Sã coboare de pe boltã ca noaptea locul sãu
sã-l ia.
Aceasta îl privea cu ciudã şi îi cerea sã
îi de-a rândul,
Sã umple cerul cu luceferi şi-n somn sã-
nvãluie pãmântul.
Dar dragostea n-aude bine şi timpul pare cã
descreşte,
Aşa cã-ndrãgostitul Soare întârzia mereu pe
creste,
Fãcând ziua tot mai lungã, noaptea-n
ceasuri mai puţine,
Mai cã se-ntâlneau amurgul şi cu zorii pe
coline.
Vãzând cã nu-i ascultatã, Noaptea se-opinti
cu greu
Si pornind pe cale lungã se-nfãţişã la
Dumnezeu!
Ii povesti cum stã pricina cu Soarele -
neascultãtor,
Cerându-i ca sã-l pedepseascã, sã intre
toate-n rostul lor.
Si rãu s-a supãrat Slãvitul, în timp ce
Noaptea-i povestea,
El, pururi, plin de bunãtate stãtea tãcut
şi
socotea
Si hotãrî sã-l pedepseascã pe Soare pentru
ce-a
facut
Ca sã respecte,peste veacuri, orânduiala de-
nceput!
I-a poruncit ca niciodatã sã nu rãsarã-n
prag de zori,
Decât învãluit în neguri şi sã rãmânã-
ascuns de nori,
Spre-a nu mai ispiti vreodatã, cu farmecul
luminii sale,
Sufletele-atât de slabe şi ale altor
muritoare!
Grea osândã pentru Soare, dar şi pentru
draga lui,
Care neştiind porunca, dormea-n poala
codrului.
Si-l visa pe el, alesul-cel mai drag în
astã lume,
Aşteptând s-aparã zorii, sã rãsarã-n
înãlţime.
Se trezi precum dorise, când se naşte ziua-
n zori,
Era lumina aşa sãracã si ceru-acoperit de
nori,
Iar Soarele, deşi pe boltã, era ascuns de-
un vãl cernit,
De nu putea privi pãmântul - dar nici el sã
fie privit.
Stãtea miratã Panaghia şi nu ştia ce se
petrece,
Simţea cum Soarele se urcã şi-ncet-încet
spre searã trece,
Fãrã s-o vadã sau s-o cheme şi nici ea nu-l
putea vedea,
L-a tot rugat, întreaga ziuã, sã vinã ca sã
stea cu
ea!
Dar el apuse cãtre searã şi luna lumina pe
cale,
Plângea-n poianã Panaghia, şi suspina de
dor si jale.
Si-acolo prinse dimineaţa, cãci noaptea n-a
putut dormi,
Privea spre zare cu speranţa cã Soarele va
rãsãri!
Dar ca şi ieri şi-n ziua aceasta, se duse
dragu-i spre
apus,
Fãrã s-o vadã, sã-i vorbeascã - cum n-ar fi
avut nimic de spus!
Porunca de la Prea-Inaltul, nu mai putea fi
încãlcatã,
Urca pe boltã plin de doruri, visând cu
drag la mândra fatã.
Si aşa au trecut zile de-a-rândul, cu
lacrimi multe şi-aşteptãri,
Dar Soarele, ascuns în vãluri trecea supus
spre alte zãri!
Degeaba îl striga sã vinã , prin codrii sã
se plimbe iar,
L-a aşteptat ca sã coboare, întreaga varã
în zadar...
Intr-un târziu, fata-nţelese cã nu-l va mai
vedea pe Soare
Si hotãrî sã curme chinul- povarã pentru ea
prea mare!
Plângând în faţa lumânãrii ,cu ochii pe
icoana Lui,
Cãzu-ntr-o lungã rugãciune cerând iertare
Domnului.
Soptea în rugãciune fata, sã faca Tatãl o
minune,
Sã-l vadã iar pe mândrul Soare ,din zorii
zilei pânã-apune,
Iar dacã nu e cu putinţã sã-i fie ruga
ascultatã,
S-o ia în lumea Lui cea dreaptã - cãci ea
renunţã la
viaţã !
Si s-a rugat searã de searã şi dimineaţa
iar şi iar,
I s-a facut Domnului milã de-atâta jale şi
amar.
A chemat la El sa vinã vânturile mai
uşoare,
Si alegând pe cel mai dulce, porunci ce
treaba
are!
Se-nvârteau, în stoluri, pãsãri prinse-n
vântul cel molatic,
Glas de îngeri suna-n ceruri şi prin
muntele sãlbatic.
Adierea-n freamãt bland, o striga pe
Panaghia,
Rãscolind stâncã cu stâncã, muntele şi-n
jur câmpia.
Biata fatã sta sub umbra unui fag trecut
prin vreme,
Tot cu gândul la iubitul care nu putea s-o
cheme .
Când porni spre casã tristã, întâlnind
vicleana boare,
Simţi trupul cã-i îngheaţã, ţintuind-o pe
cãrare.
Pãmântul prinse s-o ascundã, ţinându-i
braţele lipite,
Picioarele si trupu-i firav, erau de-acuma
împietrite.
A vrut sã strige îngrozitã, cãci nu ştia ce
se petrece,
Dar gura ei - cândva fierbinte, rãmase, pe
vecie, rece!
Fãcu o ultimã-ncercare, sã mai priveascã
cerul - încã,
Dar pleoapele-i cãzurã grele şi trupu-i
deveni o stâncã!
Si-apoi nimic - doar întuneric. In piatra
asprã şi pustie,
Zãcea frumoasa Panaghia, încremenitã pe
vecie!
Dar iatã cã, legenda spune atunci când fata
a pierit,
A doua zi, pe-un un cer albastru, Soarele a
rãsãrit!
Si toata ziua, pânã-n searã, a încãlzit
stânca cea rece,
Iar de atunci o lumineazã, de câte ori pe
ceruri trece!
Si Panaghia-i mulţumeşte, (cãci inima nu ia-
mpietrit),
Pe razele ce-o încãlzeşte , sãrutã chipul
lui iubit.
Si-i fericitã cã îl simte trecând pe cer,
zi dupã zi
Si cât va dãinui pãmântul, nimic nu-i poate
despãrţi!
………………………………………………………
Drumeţule, care strãbati Ceahlãul, şi îi
admiri în zare
semeţia,
Gândeste-o clipã şi la fata, ce astãzi este-
o stâncã - Panaghia!
Vei înţelege- dacã ştii legenda, cã
dragostea nicicând nu
moare,
Chiar de ţi-e inima de piatrã, aşteaptã sã
rãsarã mândrul soare!…
decembrie 2008 – noiembrie 2009
|
