Mi-am cãutat copilãria prin pãdurea unde rãtãceam " când eram
mai tânãr si la trup curat". Am strigat-o din toate frunzele
alinãtoare de plâns, cel al anilor pierduti spre niciunde.
Am plâns-o ca pe o iubitã, amarnicã dragoste, goalã,
descãtusatã si fãtarnicã.
Câte frunze moarte sub pasii rãscoliti de îngânarea de atunci,
când fraternizau cu mine toate aducerile aminte de când încã
nu mã nãscusem sub violetul de dragoste al nemerniciei.
Am privit, am ascultat si n-am zâmbit.
Câte drumuri, Doamne! Câte neputinte!
Si toate-s în mine! Si toate mã dor!
Precum noptile când ai fi putut fi si n-ai fost caldã si
despletitã… Ce frumos minteai cu ochi de Salomee învrãjbitã,
izgonitã de dragoste. Îti fãcuse-si altar din ea si din trup
osândã!
Si eu te credeam, ultima mea fãrãdelege…
Îti amintesti "SI VIS AMARI AMA" pe pragul curat al casei ce
începusem s-o clãdim din spaima de pãdure si de trup?
Ce frumos minteai, când te credeam ca pe ultima amenintare cu
moartea, ca pe ultima condamnare la viatã!
Ce frumos zâmbeai, când nimeni nu te vedea cu ochii mei si
toti încercau sã facã din tine un pripas de netãgãduit…
Suflet de pripas! Dragoste fãrã împãrtãsanie!
Mi-am aruncat copilãria pe drumul târgovetilor, m-am
încovoiat sub ruga ta pãgânã, în temnita trupului tãu am pãsit
renegând Dumnezei si ceruri si cuvinte…
Si mai presus de toate am crezut!
De dragul unui zâmbet dezbrãcat de toate neputintele mele, pe
care ai pãsit ca pe un covor, în deschiderea singurului bal de
caritate, tu singura reginã, eu singurul amfitrion, mai credul
de cât toti crestinii din arenele romane la un loc.
Cine plãteste "SI VIS AMARI AMA" sfãrâmat în mii de cioburi de
mãrimi profane ce nu recunosc un ulcior?
Cum credeai cã altfel ar fi apãrut toporasii?
Cum?
Am sã-i adun pe cei ce-mi vor pãtrunde în sânge ca rãnile
nesfintite, pe cei ce vor înflori a doua oarã sub unghiile
pline de pãmânt, pãmântul pe care te-am iubit, am sã risipesc
pe drumuri ce mi-ai furat cu zãmbetul tãu de alunecare întru
iubire si am sã-i duc dinainte nasterii mele…
"Mamã ti-am adus toporasi! Sã nu mã întrebi de ce am plâns, cã
plâng iar pe mâinile tale ostenite si te dor…
Mamã, am furat toporasi, m-a izgonit pãdurea în poala ta prea
grea de trifoi si de suflarea mieilor abia nãscuti… Nãscuti de
Pasti, mamã…
De ce plângi? De ce plângi mamã?"
"Taicã-tu … Niciodatã taicã-tu nu mi-a adus toporasi…"
Si fuge risipind în ogradã povara dragostei mele.
"Bãiete…"
Aud de departe, de foarte departe glasul tatãlui meu,
"De ce te-ai dus în pãdure? E frig! E atât de mult frig în
iarba pãdurii…".
