"Dreptatea-i numai una!" spun bãtrânii. O cãutãm cu
încãpãtânare, o mãsluim, o furãm si o vindem la preturi
derizorii, convinsi în fiecare clipã cã dreptatea-i una
singurã. A noastrã.
Doar dreptatea fiecãruia dintre noi.
Cu argumente sau fãrã, cu principii sau fãrã, justitiari sau
victime, fiecare suntem convinsi de adevãrul din noi. Grea
mãsurã când el trebuie sã slujeascã dreptatea noastrã. Si uite
asa, "poti sã pati un conflict cu mitocanul", care mitocan,
fireste, e celãlalt.
Pe vremea lui Socrate nu se inventase ceasul, dar cãlãul
timpului nu l-a împiedicat pe filosof sã ne dea de gândit
asupra adevãrurilor tuturor. Nici mãcar nu ni le-a scris, dar
ele aveau oricum sã sfâsie "tunelul oranj" si sã ajungã la noi
spre luare aminte.
În alte timpuri o ofensã se spãla prin aruncarea si ridicarea
unei mãnusi. Cavalereste.
"Sclav al onoarei suflet drept
Jignit de clevetiri mãrunte
Poetul cu un glonte-n piept
Muri plecându-si mândra frunte!
Ocara lumii si minciuna
L-au supãrat, nu l-au supus
Si singur ca întotdeauna
S-a rãzvrãtit si-a fost rãpus"
Desigur, Mihail Lermontov. Desigur, despre Puskin.
Cine o mai fi "sclavul onoarei" în ziua de azi? În nici un caz
grupul de bãtãusi dezlãntuiti ce se repeziserã cu ghioaga, cu
picioarele, cu pumnii asupra unui singur om, în plinã zi si în
plinã stradã la câtiva metri de sediul "Vietii Libere".
Cãci n-am vãzut nici mãcar lacrimile onoarei în preajma
tortionarilor. Doar ura lor neîmblânzitã, sãlbãticia si
spiritul de haitã, dezmortit de alcool si nestiintã.
Oamenii priveau oripilati cu nepãsare si ce-i mai grav cu o
mare curiozitate "dreptatea" ce se fãcea la picioarele lor,
sub ochii lor.
A trebuit ca spiritul de ajutor si omenie a soferilor de pe
maxi-taxi sã echilibreze oarecum balanta. Sã izgoneascã haita
pentru a salva o viatã de om.
"Altã haitã!" ar putea rosti cineva sententios.
Poate cineva dintre cei ce priveau.
Nu îmblânzesti lupii cu sonete shakesperiene oricât ne-am dori
sã fie posibil aceasta.
De când, a salva viata unui om e pus sub semnul sãlbãticiei?
Rãspunsul e simplu: de când, privind cu nepãsare cum poate fi
luatã astfel viata unui om, trecem multumiti cã nu suntem noi
cei trântiti pe caldarâm.
Omul a fost dus cu sigurantã la spital.
Odatã cu multumirile lui pentru acesti bãieti ar trebui sã
auzim si multumirile noastre pentru cã ne-a fost reamintit
fiecãruia dintre noi unde ne aflãm vis-à-vis de ignorantã,
abrutizare si neomenie.
Sã le multumim cã ne-au arãtat cum nu se face dreptate, a
oricui ar fi aceastã dreptate.
Fãcutã cu urã, devine rãzbunare josnicã. Fãcutã de parcã ar fi
ruptã din rai, ne aminteste cã iadul poate lua si acest chip
de înselãtor Rai, în numele cãruia au cãzut atâtia îngeri pe
pãmânt ca pedeapsã.
"Cine seamãnã vânt, culege furtunã"
Asta tot frumosii bãtrâni o spun.
Si tot în numele dreptãtii.
