Îmi plac anonimii. Dau mãsura abjectiei si fricii. O mãsurã
umanã, de altfel ca si lasitatea, ipocrizia, santajul.
Anonimii trec pe stradã, stergând zidurile, murdãrindu-le cu
umbra lor dezrãdãcinatã. Unii râd. Fals si în vãzul lumii. Îti
strâng mâna prieteneste. Tot fals si tot în vãzul lumii. Apoi
se pierd în marea masã a anonimilor de pe stradã, pe care o
fisureazã cu clipocitul lor de mlastinã.
Deschide ziarul. Un anonim e bine informat, citeste avid. Si
în el creste încetul cu încetul invidia pe oamenii aceia
curajosi ce stiu puterea cuvântului, tãisul de viatã si de
moarte a lucrului asumat. Un cutit ce se rupe în coloana
vertebralã a unei semnãturi.
Anonimul îsi aprinde o tigarã. Închide ochii si pune palma lui
murdarã la întâmplare. Viata unui om. Numele unui om. Credinta
unui om.
Si scrie. Bineînteles nu de mânã cãci nu îndrãzneste sã-si
poarte mâna murdarã pe foi. Nu cunoaste truda cuvântului ce se
vrea iubit, rugat, chemat si izgonit pânã la rãstignirea
finalã, alãturi de mâna ostenitã, de ochii limpezi în fãrâma
de viatã a hârtiei.
Toate acestea îi sunt strãine anonimului. El scrie bãtând la
masinã, mitraliind cuvintele cu o bucurie oarbã, lâncedã.
Condamnarea. Unui om. Unei vieti. Unui crez. Sã-i aplaudãm
iesirea la rampã. Are nevoie de aceste aplauze.
Încheiere. Semneazã "Anonim".
Frumoasã semnãturã. Îl reprezintã. Îl oglindeste. Se regãseste
în ea.
Hârtia, zãmislitã pentru viatã întru cuvânt, purtãtoare-acum-
de resturile nemerniciei, e sigilatã într-ul plic. Ce va
ajunge cu sigurantã la destinatar. Cãci anonimul nu-si permite
nici o gresealã. O va duce personal.
Va iesi pe usã ca un oricare om, probabil, îti va si zâmbi
politicos, fãcându-ti loc sã treci.
Va schimba douã vorbe cu tine, îti va ura cele bune si se va
pierde pe stradã.
Anonimele, tu care-mi esti atât de necesar, pentru cã îmi
arãti mãsura nemerniciei si obscurului absolut, mâinile mele
nu sunt dar de viatã si de moarte ca sã le mânjesc cu atingeri
de blestem.
Viata si credinta mea îti sunt slujbase si tie. Pentru ca tu
sã ai mãsura puritãtii, mâinii mai curate ca ale tale, au
scris, au iubit si au murit pe pragul cuvintelor.
Lumea se împarte în douã ceruri. Cel din care a venit Iisus si
cel din care se asteaptã Revenirea tuturor mãsurilor.
Nu porti nici unul din aceste ceruri la tâmplã. Si din pãcate
iadul are adresã exactã.
Moartea vine de douã ori. Când te nasti si când pleci. Esti
singurul care are mãsura continuiei morti si prefer sã mã rog
mai degrabã de moartea mea decât de o viatã ca a ta. Nu existã
cuvânt fãrã credintã, fãrã dezgolirea esentei tale ca om.
Verticalitatea nu se învatã neaparat la orele de matematicã.
Vreau sã-ti spun toate acestea privindu-te în ochi, dar tu îi
tii plecati pe o nouã coalã de hârtie, plastografiindu-ti
atent semnãtura "Anonim".
Drept pentru care, îmi asum toate cuvintele de mai sus, si pe
cele viitoare, îti multumesc cã existi, amintindu-mi astfel sã
semnez în numele Cuvântului.
Orice asemãnare cu realitatea imediatã, nu e întâmplãtoare.
