Desi i-am prezentat public primul roman – Asteaptã-ne,
Lazãre! – cu prilejul unei lansãri care, azi, la rememorare,
pare de domeniul fantasticului (o salã arhiplinã la muzeul de
istorie, Ion Ratiu printre invitatii de onoare si un protocol…
de zile mari), despre proza lui Ion Avram n-am avut ocazia sã
scriu. O fac acum, entuziasmat efectiv de lectura celui de-al
doilea roman al sãu, Prin vãile Golgotei. Fragmentar, stiam
cartea mai de mult, din lecturile autorului de la cenaclul
Noduri si Semne sau de la el acasã (un loc fabulos care, vai,
e tot de domeniul trecutului!), însã întregul îmi depãseste
total asteptãrile. Theodor Parapiru are dreptate s-o numeascã
o bijuterie narativã (în prefatã), cum si Ion Zimbru e
îndreptãtit sã spunã cã Prin vãile Golgotei este o preumblare
elegantã a lui Ion Avram pe Câmpia Limbii Române (pe ultima
copertã).
Cartea radiografiazã criza de identitate a lui
Alexandru Tugui, ziarist la oras (sau mare domn, cum îsi spune
el însusi cu ironie), crizã care îi pune în miscare memoria
afectivã (sau memoria ca-n palmã – unul din motivele recurente
ale discursului narativ), fãcându-l, astfel, sã retrãiascã
episoade ale copilãriei sale rurale si sã revadã, mental,
oameni si locuri care i-au marcat existenta. Alexandru e un
fel de om nou, un rural migrat în mediul urban, aflat la
granita dintre douã lumi, fiecare cu moravurile si
mentalitãtile ei, si trãind incomplet în ambele, care, prin
reconstientizarea originilor, este pus în situatia de a-si (re)
defini propria conditie. Prin capacitatea naturalã de
observatie, el seamãnã întrucâtva cu nebunul care mãsoarã din
ochi toate distantele, un personaj urban episodic si
emblematic, rãtãcit într-un veritabil bâlci al
desertãciunilor – lumea romanului, aflatã într-o continuã
transformare si tranzitie spre nu se stie ce. Altminteri,
adicã în partea sa originarã, protagonistul are câte ceva din
însusirile si trãsãturile fiecãruia dintre consãtenii sãi. În
fapt, redefinirea pare sã caracterizeze majoritatea
personajelor, într-un context social, cultural si moral în
care valorile traditionale se relativizeazã si se reaseazã
continuu.
Romanul îi prilejuieste lectorului gãlãtean o
întâlnire neobisnuitã cu propriul oras de azi, localizat
aluziv prin anumite repere cunoscute (bricul Libertatea,
Biserica Sf. Precista, faleza Dunãrii care taie str.
Domneascã, fosta redactie a Impartialului de pe Mihai Bravu,
din a cãrei curte se vede valea orasului, cu Macarale.
Vapoare. Macarale. Apã), devenit însã spatiu fabulos, odatã
privit prin lentila subiectivitãtii protagonistului. În
aceeasi ordine, pot fi recunoscute imagini publice obsedante
(de pildã, eternul cersetor din cãruciorul cu rotile de lângã
Biserica Greacã, având mereu la el o placã pe care se poate
citi un text care începe cu Ajutati-mã… si se terminã cu …
Dumnezeu!), dar si obsesii colective, temporale si temporare,
intens mediatizate (jaful armat de la o casã de schimb
valutar, oribil prin asasinarea tinerei casiere), care
inflameazã din când în când opinia publicã – într-un amestec
de realitate si fabulatie ironic-nostalgicã. În acest context,
o deplasare de serviciu a lui Alexandru la o mãnãstire din
sudul Dobrogei, pentru un reportaj despre un loc al
miracolelor, devine o veritabilã cãlãtorie initiaticã într-un
prezent definitiv, iar drumul spre satul natal, pentru a aduce
acasã un cal gãsit, pare introducerea acestui prezent în
trecutul copilãriei mitizat de memorie.
Remarcabilã în cartea lui Ion Avram este abordarea
unei tematici si a unei problematici traditionale, rurale,
chiar morometiene, cu pitorescul ei, dintr-o perspectivã care
combinã cam toate trucurile tehnice si compozitionale stiute
(de la manuscrisul gãsit, punerea în abis, gidianã, ca sã nu
spun homericã, si schimbarea continuã a perspectivei si, în
consecintã, a persoanei narative, precum si a planurilor
temporale, la elementele de metafictiune si la monologul
interior multiplu, care dominã întreaga constructie
romanescã). Si toate acestea, într-o structurã în miscare,
deschisã, asemenea lumii însãsi a romanului, fãrã stridente
epatante, în care îsi gãseste locul si o intertextualitate
moderatã, dar cu atât mai demnã de evidentiat. În acest sens,
un vis al protagonistului este transcris astfel: Aleargã.
Simultan. În toate directiile. Înãuntru, din toate directiile.
Afara sorbindu-se cu cer cu tot. (…) Alergarea – crescândã.
Din toate directiile. Cercuri mici. Vârtej. Cercuri (…) // -
Cum poti? Si sã vezi? Si sã te vezi? Din toate directiile?!
Toti, deodatã?! Toti cei tu, deodatã?! (p. 11-12). Textul lui
Ion Avram combinã aici ecouri din Elegiile lui Nichita
Stãnescu (Retina omului-fantã e lipitã/ de retina lucrurilor./
Se vãd împreunã, deodatã, unul pe celãlalt,/ unii pe
ceilalti,/ altii pe ceilalti – Omul-fantã; si: Ar trebui sã
alerg, mi-am spus,/ (…)/ spre nemiscãtorii mei strãmosi/ (…)/
Dar mai înainte de toate,/ (…) noi suntem/ cei vãzuti din
toate pãrtile deodatã,/ ca si cum am locui de-a dreptul într-
un ochi. – A unsprezecea elegie), prin care este perfect
caracterizat protagonistul, un intelectual în fond, în ale
cãrui vise e normal sã aparã si reminiscente din lecturi,
inclusiv viziuni poetice. De altfel, în pofida unor fragmente
masive de prozã prozaicã, romanul însusi are, mai degrabã,
structura unui poem foarte complex sau a unei simfonii – si,
pentru o receptare plenarã, ar trebui citit dintr-o suflare,
cum se spune, fãrã pauze (lucru, de altfel, usor de realizat,
date fiindu-i dimensiunile).
Dincolo de (sau, mai bine zis, simultan cu) bucuria
lecturii, Prin vãile Golgotei îmi întãreste o convingere mai
veche, dar nu foarte, anume cã modernitatea e o pretentie
ciudatã – cel putin în felul în care am fost noi educati s-o
percepem – si cã abia în postmodernitate, prin renuntarea la
iluzia originalitãtii si a noutãtii, autorii procedeazã…
corect si democratic, acordându-si toate libertãtile tehnice
si compozitionale posibile, cu unicul scop de a-si comunica
eficient mesajul dorit si substanta propriei arte. Ceea ce, în
acest roman al sãu, Ion Avram reuseste, fãrã dubii, din
plin.
