Ce sunt eu? O amintire a tot ce-am fost
odatã,
Vie niciodatã, dar în scoarţã încrustatã?
Viu mã regãseam în doruri si în visul
nemuririi
Şi al cerului aprins peste cântecul pãdurii.
Cât a trecut de la ultimul acord? Un ev? O
clipã?
Pustiul m-a întins pe-o secundã infinitã;
Muritor cum sunt, timpul nu mai are
importanţã,
E doar un gând fugar ce mã smulge-ncet din
viaţã.
Toate-acestea îmi vin brusc în minte; de ce
oare?
Ploaia m-a ucis demult, acum rãsare Soare,
L-am vãzut adesea-ascuns printre cumuli
grei, cãrunt,
Acum e altfel, tânãr, e nestãvilit, arzând.
Ard şi eu sub fata lui întinerindu-mi
simţul,
Surprinzãtor, aud acorduri şi îmi simt
aproape visul,
Fluturele s-a topit, captiv în creanga ce-i
plãcea,
Sã fie de la Soare sau l-am ars în febra
mea?
Îi vãd venind din depãrtãri, o sutã,
Fluturi în culori, desenând un joc de nuntã,
Dupa moarte, mã cunun cu însãşi primãvara,
Şi-mi topeşte scoarţa ce mi-a dat-o ploaia,
vara.
Nemuritor, roiul de fluturi îmi aratã calea,
Din rãdãcini mã smulg sã mã întind cât
zarea,
Azi frunzele-arginti se scurg şi se înalţã
pãsãri,
Mã înalţ şi eu, zburând cu aripi noi, de
flãcãri.
|
