Un fluture
e o întâmplãtoare frunzã
pe o neînţeleasã creangã
într-o dupã-amiazã
în care cineva a uitat toamna
la marginea unui crâng
pe care ciutele nu-l mai doresc
nu-i mai cautã iarba
unde întâlnirile au mirosul reamintirii
iar apa are gustul sãlciilor
mai degrabã decât gustul zborului
unde cuiburile miros a dor de revedere
şi unde nimeni nu-şi mai spune adio
ci la revedere
la revedere îşi spun copacii
când se apropie noaptea de zborul lor inelar
la revedere îşi spun ciutele
şi nu noapte bunã
adulmecându-şi rostul vieţii lor cãtre lunã
şi pentru ca soarele sã se bucure
versul acesta ajunge din nou la fluture
care nu poate sã fie decât acel semn de întrebare
de pe tãişul fraged al petalei
care desparte noaptea de zi
vara de toamnã
şi o parte din lumina verii o închide
ca într-o capsulã a timpului
care astfel va cãlãtori iarna
sub chip de pulbere din mantaua norilor
întotdeauna alta întotdeauna aceeaşi