Îneacă-te în focul tău devenit acum creator
şi aşterne-ţi singur scrumul să te ocrotească
inspiră-ţi singur fumul negru, încearcă
şi-ai să simţi plăcerea grasă de a fi pierit
încă în viaţă
Din târg la piaţă se găseşte o precupeaţă
o sfoară lungă un pahar cu apă şi săpun
pentru focul meu nebun să îl modelez puţin
să îl cizelez niţel să ardă până la cer şi atât
Căci atunci când luna atinge şi se pierde
prost prin noapte
se găseşte om isteţ să-l doboare că-i lumina
un pic prea tare
şi atunci mă enervez sub un lac l-ascund niţel
aşteptând să treacă alţii să afume dinainte
astrul ceresc
Şi un smoc de păr din cer cade în cafeaua
mea amară
şi mă lasă privitor la lună într-o seară
iar la stânga e un val ce mă aşteaptă
mă-nconjoară
mă aruncă în ignoranţă să mă uit la nori
aiurea, nu la stele
Şi atunci m-arunc în gol într-un spaţiu creator
plin de cete şi oştiri ah ce dulci amintiri
Printre feţe zâmbitoare se vede un cap mucegăit
ce-şi priveşte propria ardere propria răstignire
blocat pe un nenorocit de stâlp de gât
se întreabă ce scop are şi de trup se
detaşează fără resemnare
Şi gândind pustiu spre lună spre stele
se pierde prin smogul produs de înviere
îşi aşterne o pernă un pic mai sus în ceaţă
loc perfect de tăcere şi meditează
Căci 1 şi 3 nu se mai ataşează
dar ce contează când 2 cu 4 se împerechează
iar de 3 cu 5, 1 cu 7 se îmbrăţişează
atunci pruncul meu încă alăptează
Când pruncul era fertil şi zâmbitor
cine vroia să îi despartă lupta de zor
acum când pruncul e pe moarte
cine-i uneşte e nebun sau pierdut departe
Capul supărat şi agitat într-o criză în nebunie
pletele şi le-a tăiat, totul în jur a aruncat
şi-a păstrat un fir ca amintire
lăsând restul pentru mulţime
Acum prost şi chel iar singur meditează
de ce 1 şi 3 nu se mai împerechează ?
