Jurnal universitar – nr. 46/30 sept. 1998
Literatura în cetate
Recurs la memorie
Cu totul deosebitã în felul ei este cartea de debut
matur, surprinzãtor de matur a domnului Ion Avram, Aşteaptã-
ne, Lazãre!. Greu încadrabilã în vreo orientare literarã,
fiindcã orice enunţ care pare adevãrat în prima instanţã, îşi
dovedeşte slãbiciunile la o reverificare mai atentã. Inginerul
constructor, purtând pe ochiul întors imaginea mirificitãţii
fragede a Vãii Gologanului şi-n suflet o ploaie caldã de
miresme, îşi trãieşte viaţa aparentã printre schelele
descãrnate ale şantierelor urbane, şi viaţa secretã, secundã,
în frenezia gândului autodevorant, stãruitor sã înţeleagã,
înţelegându-se, sã pipãie avid şi înfiorat inima tainicã a
lucrurilor şi faptelor, din viaţa trecutã, viaţa pierdutã,
invocându-le, implorându-le, cu nãdejde pururi treazã şi
pururi neîndestulatã sã-şi destãinuie fãrâma de logos fecund
şi divin. Dar nota care conferã cãrţii un spor de mare
originalitate constã în stilul scriitorului: alert, febril,
duios şi atroce, evident supus legilor ritmului şi eufoniei.
Tehnicã suprarealist-constructivistã. Emisie parcã
izvorâtã dintr-un depozit secret, prin dicteu automat, din
care autorul încearcã sã extragã grãbit, sã apuce, cu teamã
disperatã de a nu pierde sugestia revelatoare a clipei dãruite
care zvâcneşte o singurã datã în incandescenţe tãiate,
mistuitor-mistuindu-se, spre aviditatea forţãrii de memorie
recuperatoare. Mâna şi ochiul nu trebuie sã tremure, ci sã se
înfioare, sã se bucure şi sã se înspãimânte în dansul secundei
binecuvântate a atomului sinucigaş fãcând un salt unic înainte
de moarte.
De aceea, cuvântul se încarcã cu forţa nuclearã purã a
sâmburelui de gând dispreţuitor de tihna determinanţilor
circumstanţiali. Verbul se încrusteazã definitiv pe suprafaţa
hârtie direct din vârful degetului ars de sânge aprins ca pe o
bandã telegraficã, iar numele capãtã energia predicativã a
descãrcãrii voltaice.
Pentru autor viaţa are conţinut şi sens doar prin
efort mnemotehnic tensionat şi febril, îngrozit de risipire şi
conştient de starea fatal-devastatoare a uitãrii care alungã
totul în spaţiul de întuneric al fiinţãrii din suflet. Pentru
a (supra)vieţui soluţia pare a fi una singurã: înverşunarea de
a determina trecutul sã-şi trimitã mesagerii, zeii mãrunţi şi
înaripaţi, în potirele pãstrãtoare ale prezentului
inalterabil, chiar dacã scriitorul, tatã, simţindu-se inegal
în confruntarea cu timpul neiertãtor, cautã sã se mântuiascã
prin fiu: Pentru cã va veni ziua când Andrei va fi mare şi va
trebui sã-i povestesc. Sã ştie sã înţeleagã. Numai sã vrea… Sã
poatã… Trebuie! Viaţa, memoria – vor lucra. Trecutul îngropat
sau greşit înţeles… Nu! trebuie sã ştie! Trenul aleargã. Şi
gândul: cu acel â€Ţteduc, teaduc" al roţilor, al bunicii, al
copilãriei.
Cartea e un lung poem în cuvinte puţine, e o litanie
care se prelungeşte, dincolo de stratul sonor, în înfiorãri de
suflet, în durerea din suflet fugind cât mai mult de
alunecãrile înşelãtoare, şi pãstrând întreaga curãţenie a
suferinţei, dar şi a firavei nãdejdi. Este şi o provocare
aruncatã unei SINE angoasat de sentimentul acut al
vremelniciei, a groazei de expiere prin pierderea unei
identitãţi incerte, totuşi. Fiindcã ceea ce se vede, ceea ce
se expune orbirii vãzãtoare, poate şi trebuie sã fie altceva
decât se pare cã este, încât poetul – da, poetul! – poate sã
exclame interogativ-retoric: Nebunilor! Oare cel care a fãcut
partea dinafarã n-a fãcut şi partea dinãuntru? (Luca, cap.
11.40) Şi, pentru aceasta, ceea ce se înfãţişeazã, diversiv-
echivoc, dizarmonic şi scelerat, omului e posibil sã poarte un
înţeles mult mai adânc, ceva supus unei legi ordonatoare cu
termen ascuns.
E o meditaţie scepticã, în fond, asupra condiţiei
umane ajunsã la conştiinţa relativitãţii sale ontologice,
asupra individului însuşi, situat permanent în universul unei
aşteptãri care-i trimite doar semne aleatorii şi care,
dezamãgit îşi cautã izbãvirea într-un efort torturant de a se
reface dinlãuntru, în promisiunea de sine. Eşecul tentaţiei de
a se aşeza în absolutul, nu neapãrat limitat!, al fiinţei
sale, de a ajunge la un liman al stabilitãţii şi deplinãtãţii,
scriitorul acestui roman-poem şi poem-eseu de meditaţie
filosoficã existenţialã încearcã sã şi-l vindece printr-o
absorbţie (re)actualizantã şi coagulantã a experienţelor
pierdute în disparãri de gând şi de faptã, cauzate atât de
deficitul de înregistrare, firesc şi el!, dar şi de
imposibilitatea de a le surprinde, într-un timp al
imaturitãţii şi devenirii necesare, efectul de semnificaţie.
Nerecurgerea la memorie înseamnã coborâre în noaptea
trãirii. Parte de mugur din vârful crengii noduroase se poate
scutura înainte de floare şi rod, înainte ca faptul memoriei
sã ajungã la conştiinţa memoriei. Atunci evenimentele, din
calcul nepãtruns, apar şi se oferã spontan, dintr-un exterior
insinuant şi insiduos, pe un trup al inocenţei şi risipirii de
duh.
Interogaţiile cãrnii proliferante lipsesc, iar raza
vederii neştiutoare se destramã înainte de a adãsta în privire.
Prea mulţi copaci în calea pãdurii, pare a spune
autorul! Cum sã dibui urcuşul spre afunduri? Te prãbuşeşti
peste scoarţa crispatã în zbârcirea copacului şi-ţi striveşti
mâinile orbecãitoare, şi faţa, te împleticeşti în crengi
vrãşmãşite, degete descãrnate cãutându-ţi ochii, te arde
rãsuflarea duhnitoare şi înveninatã a vântului, iar trenul
nãlucã te poartã pe şina gândului nesfârşit şi chinuitor: Sã
mergi pe o idee ca şi cum ai merge pe sârmã. Sufletul se
chirceşte şi-şi înfinge gheara în inima-ţi pustiitã, gândul
îţi spune: Trãieşte… trãieşte, idiotule!… atâta timp cât ai o
mamã.
Existã la poet categorii ale gândului, substanţe
matriciale, arhietipuri venite din preexistenţã, cutreierând
spaţiul de transcedere în sus-în jos: mama, copilul, femeia
etc.
Mama – altar de memorie, sfântã, intangibilã; copilul
categorial provenind de dincolo de mistuirile cãrnii şi
stãpânindu-l prin promisiune cereascã; curva seraficã şi
misterioasã ispitind şi lecuind, vulgarã şi tandrã, chip de
înger încercãnat în fereastra pândirii: Îndoiala, de toate şi
de sine, viciul conformitãţii cu ce face, ce zice şi ce se
poartã în lume, al lipsei de îndrãznealã, al eşuãrii din
calcul meschin, atroce, fãţarnic, despreţuind adevãrul pur al
inimii, orgoliul hipertrofiind şi anulând sunt tot atâtea teme
predilect obsedante.
Şi rãmâi tot mai singur cu gândul, înţelesul-
neînţelesul, stãruind sã-l dezghioace pânã la istovire, pânã
la nucleul izbãvitor.
Îţi pãrãseşti femeia din trufie neghioabã, fiindcã n-
ai priceput la timp, renunţând la copilul-şi-copilu-ţi din
necarnea ta, dar din sufletul tãu – sufletul lumii, lãsându-te
îmbolnãvit de miresme şi de apãsarea gândului neiertãtor: -
Ştiu c-am iubit-o! – îi voi spune. Ştiam asta şi atunci. Dacã
ştiai de ce ai plecat? – va întreba sau numai va gândi. Un
gest, o crispare… şi voi înţelege. La orizont iarba albastrã.
S-a întâmplat aşa pentru cã nu am ştiut sã iert. N-am putut! –
se aude. Memoria nu cunoaşte vocea aceasta. Neutrã. Rece.
Sau: Cã nu a fost carne din carnea ta! Sânge din
sângele tãu!… De aceea!… Doar nu suntem numai carne şi sânge!
Suntem şi altceva, nu? Şi atunci… Nu de aici se trage…
Minciuna!… asta este. Prostia! Mândria! – asta este.
Gândul spre mama, obsesia sângelui agheazmã din şoapta
divinã, mâinile împreunate în rugã deasupra capului înstrãinat
al copilului, poala pregãtitã pentru odihnã şi oblojire. Mama
ştie: primejdia poate veni din privirea prea scrutãtoare, din
ipocrizia fântânii: Alisandri mamî! Nu ti mai uita, dragu
mamii, în fântâni, sî nu ti tragî duhurili rãli!
Temele şi motivele sunt enunţate chiar din începutul
cãrţii: renaşterea stãruind cãtre surprinderea înţelesurilor
din enigma iubirii; din diversiunea cereascã a acesteia; a
înstrãinãrii prin desincronizarea dintre timpul trãirii şi
timpul constituirii în materie reflexivã, vezi motivul
fântânii!; dorul de divin, însoţit de sforţarea tãlmãcirii
prin parabolã creştinã; gestul simplu, primordial şi
sacralizant invitând înţelepciunea Înaltului; mama – fecioarã
veghetoare, mereu renãscându-ne; femeia iubitã, echivocã,
mistificant-demistificatoare, vulgarã şi rafinatã, curtezanã
îndureratã evoluând pe muchia subţire şi curbã, a gândului
discordant şi inteligenţei instinctului, seducãtoare, stranie
şi pânditoare, cea exersând necontenit în ritualul primului
cuplu: Se-ntindea felinã, dupã ţigãri, desfãcea pachetul
încet… unghii lungi… roşii… încet… Hârşti! Bricheta şi
flacãra, şi gura cãpşunã şi ochii închişi şi fumul inele…
şarpe spre nuferi. Ritual. O privea. Ca şi cum pe scenã! –
gândea. Clipa… Doamne, ca o pasãre… clipa!
Dar şi femeia Penelopã în necurmatã şi nelimpede
aşteptare, jinduitoare, afectatã, contrariatã şi contrariantã:
Anul trecut, exact astãzi, zece iunie, a plecat prietenul meu
în America. La unchiul lui. Pentru douã luni. Chiar în prima
scrisoare mi-a scris cã nu se mai întoarce. Cã aşteaptã
cetãţenia americanã, apoi vine, ne cãsãtorim şi plecãm
împreunã. A trecut un an. Astãzi – un an. Primesc colete şi
fotografii…
Locuinţa carcerã, spaţiu de exil şi torturã, blestem
al refuzului conformant şi umilitãţii adaptive: Din piaţã,
aleea coteşte la stânga, încadratã de arbori şi blocuri de
locuinţe. Multe ferestre. Pe orizontalã. Pe verticalã. Şiruri.
Monotonie în piatrã. Gri. Prãfuitã. Banalitate în linie.
Muchiile. Fagure. Cuşca.
Descoperirea existenţialismului filosofic pare sã se
confirme din ce în ce mai mult în existenţialismul estetic, în
disperarea omului modern întârziind la un pol şi la o
rãspântie de veghe revelatoare. Proza se liricizeazã prin
întoarcerea dramaticã spre eul dornic de comunicare cu
absolutul, cu un Dumnezeu abscons, dar eşuând tot timpul într-
un orizont de cercuri spiralate deschizându-se şi închizându-
se succesiv. Ion Avram atribuie acestei realitãţi termenul
categorial de trecere. Omul priveşte prin amãgirea ferestrei,
existã parcã o invazie de ferestre cu speranţele scorojindu-
se, opacizându-se, cu atât mai mult cu cât ochiul scrutãtor
stãruie mai înfrigurat sã dibuie un coridor al evadãrii: Da.
Tinereţe, şi frumuseţe şi speranţã în fereastra scorojitã,
aşteptând. Trecerea (s.n.)… Rece. Vicleanã. Lacomã. Dihanie
vânãtã, pe care s-o prinzi şi s-o leg cu gâtul la parul
eternitãţii şi s-o biciuieşti cu toate focurile cu care au
ars. Şi sã-i arunci în cap, în ochi, cenuşa fierbinte!
Modalitatea artisticã a relatãrii pentru aceastã
specie meditativ-liricã, dar încãrcatã de energia dicţiei, se
refuzã naraţiunii ample, rãbdãtoare, construcţiilor
frazeologice somptuoase, curteniei desfãtãtoare a cuvintelor.
Precipitarea gândului, incontinenţa, disparitatea,
distorsiunea, rãzvrãtirea acestuia, atrag dupã sine invocarea
cuvântului-semnal, cu acusticã fermã, fixatã în determinarea
punctului care-l izoleazã şi-l clãdeşte definitiv în propria-
şi arhitecturã, concurând foarte adesea cu ecoul prelungit al
punctelor de suspensie, dar şi cu geamãtul semnului dubitativ
din rãsuflarea scurtã şi arsã: Nuntã pe vale. În maidanul
popii. Pãmântul bãtãtorit. Frunze galbene. Soare galben.
Galben târziu. Nuntaşii. Lãutarii… Mireasa ca un fluture…
Mirele… Culai ţiganul… Trompeta lui… Ta-ta-ti-taaa! Copilul
blond. Ochii albaştri. Gura cãscatã. Gata, începe! Ochii
copilului! Culai ţiganul! Trompeta lui! Ca aurul, trompeta lui!
E de remarcat faptul cã gândul interior, reflexiv-
introspectiv, renunţã consecvent la determinanţi prisoselnici,
recurgând la cuvântul esenţã, scânteie, fulger, iluminare.
Explicaţia poate consta, desigur, şi în natura psihologicã a
limbajului interioritãţii faţã de cel al exterioritãţii,
implicând logicã intercomunicabilã şi necesitând limpeziri şi
nuanţãri, dar şi o retoricã a rafinamentului discursiv. Dar nu
aceasta, credem, este intenţia poetului, ci o cu totul alta:
natura secretã şi privilegiatã a vocabulei purtãtoare de
indici de expresivitate. Fiindcã: atunci când autorul apeleazã
la martori narativi, structura de comunicare se schimbã. Este
de ajuns, pentru confirmarea afirmaţiilor noastre, sã redãm un
fragment din scrisoarea mamei cãtre fiul rãtãcitor, inocent-
convenţionalã, dar purtând farmecul indicibil al simplitãţii
candide, a pitorescului şi a blândeţii din chemarea
recuperatoare:
Dragî Alisandri,
Mã rog lu Dumnezãu scrisoarea noastrî sî ti gãsãscî
sãnãtos şî sî ştii cî noi io şî tatâtu suntem sãnãtoş mulţumim
lu Dumnezãu şam hotãrât sî faşim o fântânî ca sî ni împlinim
datoria în faţa şelui di sus (…) mama şi tata
Existã în carte câteva nuclee narative, dar care pot
constitui tot atâţia falşi constituenţi epici, ei
nedeterminându-se în sine, ci constituind adevãraţii energomi
generativi ce întreţin condiţia de autodefinire a eului
relativ. Sugestiile de nouveau roman nu trebuie
desconsiderate; personajul se pulverizeazã, dar se şi adunã
într-o imagine finalã a totalitãţii.
Aducem ca mãrturie în favoarea afirmaţiilor noastre
doar câteva exemple de coagulanţi structurali şi
contrapunctici: - Tatãl pornit în aventura de reîntregire a
cuplului ancestral om-câine, episod mitic, potenţat prin
inflexiuni de bocet şi baladã: Cum şuierai. Departe, pe vale.
Lung, pe vale… se auzea. Doamne, cum se mai auzea! Na,
Ţâgaaanu!… Ţâgaaanu!… Ţâgaaanu!… Şi şuierai… Toatã ziua… Toatã
noaptea. Toate hãţişurile… Toate mãrãcinişurile, spuneai. Na
Ţâgaaanu!… Ţâgaaanu… gaaanu!… gaaanu!… Ling, departe… valea.
Chemarea. Rugãminte. Geamãt. Adânc, lung… pe vale. Este de
remarcat aici şi intrusiunea povestitorului în trama conotativ
referenţialã, pe cât de ambiguã pe atât de definitorie; -
Scena incendiului-apocalipsã, ardoare metafizicã de pãtrundere
în zodia eternã a unei cosmicitãţi halucinante care
dezintegreazã, purificã şi reface. La Rãsãrit, în poarta
Domnului, în Înalt, spre ieşirea din lume, arde: Doamne,
apãrã! Doamne, apãrã! Mama. La rãsãrit. Arde la Rãsãrit! Arde
la Rãsãrit!… Tata. Dormi, puiul mamei! Dormi!… Blând.
Şi iarãşi fântâna, rãcorind, ogoind şi momind, cu
cântec-descântec, tot spre afunduri: îîmîîm-îîmîîm!… îîmîîm-
îîmîîm!… Baba Catinca. Lângã fântânã. Rugã. Cântec. Descântec.
Cuţit în pãmânt…; - Nunta lui Ilie Drãgan, replicã
nepolemizantã pe douã pagini, format mic, descriptivismului
monografic, clasicizat de o întreagã tradiţie literarã
româneascã, de altfel cu totul stimabilã sub raport etic şi,
cel mai adesea, uluitoare sub specie esteticã. Vezi, pentru
aceasta, Sadoveanu în Baltagul şi, mai ales, vezi Ion şi
Ciuleandra ale lui Liviu Rebreanu!
De data aceasta, textul se defineşte printr-o poezie
aparte împrumutând mijloace stiliste de artã impresionistã cu
tuşe sigure, esenţializate şi culori unice: Ard tãlpile.
Pãmântul. Ochii. Aşa, bãiete! Aşa! (…) Flãcãii – umãr lângã
umãr. Mâinile – centurã, legãturã. Toba, cãlcâiele – ropot,
tropot, rotire, vijelie. Ca hoţii! Ca lupii! Rotire! Vijelie!
Roatã, bããã! Pãmânt. Cer. Bucurie. Înverşunare. Jale.
Disperare. Deodatã. Şi tu, Ilie, la mijloc. Pânã la rotirea
rotirii. Deodatã. Şi tu, Ilie, la mijloc. Cu ea. Strâns.
Aproape. Cãlcâiele tale – direct pe buricul pãmântului.
Lãsãm curiozitãţii cititorului sarcina de a completa
seria identificãrilor de strat şi substrat epic, iar noi ne
facem spre final o plãcutã datorie de a propune cititorului cu
entuziasm nedisimulat o carte care, prin arhitectura
construcţiei, prin noutatea şi calitatea termenului poetic şi –
nu în ultimul rând – pin generozitatea gândului înalt,
redemptiv, se situeazã pe teritoriul de graţie al literaturii
româneşti actuale. Aşteaptã-ne, Lazãre!, vom veni la chemarea
lui Iisus, spre mântuirea noastrã!
|
