- Fiule, începu vrãjitorul cu inimã grea, n-
aş vrea sã-ţi pricinuiesc vreun rãu, dar
dacã ţi-ai dat seama cã viaţa meritã trãitã
chiar şi aşa, e necesar sã afli unele
lucruri ce nu suferã ãmânare.
- Ce vrei sã spui? întrebã el curios.
- Cã lucrurile sunt rareori ceea ce par a
fi şi soarta ne rezervã o multitudine de
surprize, care ni se par de neimaginat.
Tânãrul meditã puţin, apoi îl privi
încurcat. Îi fãcu semn sã continue.
- Îţi sugerez sã asculţi cu calm ce-ţi voi
spune, fãrã a te grãbi cu concluziile. Aflã
deci, cã tânãrul acesta care-mi este
prieten credincios, dupã cum sigur ai
observat, se numeşte Rufio şi ne cunoaştem
de o bunã perioadã de timp. şi el te
cunoaşte pe tine sau, mã rog, îl cunoaşte
pe acel Erin de pânã astã searã.
Moşierul se decepţionã, vãzând întorsãtura
pe care o luase discuţia; nu-l plãcea pe
Rufio şi n-avea niciun chef sã asculte cine-
ştie-ce laude la adresa sus-numitului. Aşa
cã se lãsã pe spate în jilţ şi se prefãcu
cã-l intereseazã, doar cã sã nu-l supere pe
Evlampionis.
Nemuritorul însã nu pãrea mãgulit de
spusele omului; nu era de accord cu modul
de abordare al vrãjitorul, îl considera o
barbarie şi îi pãrea rãu cã omul se folosea
de prezenţa lui pentru a-l tulbura pe Erin.
Dar şi el, ca şi ginerele amicului sãu, se
vedea constrâns sã participe la expunerea
gazdei.
- L-am întãlnit dupã o vreme de la
îmbolnãvirea ta şi mi-a fost alãturi de
atunci în colo. Când ne-am vãzut prima
datã, Rufio avea doar treizeci de ani, iar
acum… acum merge pe a doua sutã… Dacã-i
caut un cusur, n-am sã-i gãsesc niciunul,
cãci diferenţa dintre de noi, e atât de
micã încât devine insignifiantã, completã
omul cu însufleţire.
În sinea lui, se ruga ca Erin sã primeascã
bine mesajul şi sã nu-l ia drept o glumã
proastã cãci asta i-ar fi îngreunat şi mai
mult sarcina.
Dar cine ar fi spus oare despre povestea
lui cã-i altceva decât un banc nesarat?…
Numai acela care are pretexte sâ îngâduie o
asemenea nebunie.
Iar Erin le poseda.
Totuşi, rãmase perplex auzind una ca asta
şi îi privi îndoielnic. Pãru cã-l umflã
râsul, dar se opri brusc şi-şi muşcã buzele
pânã la sânge. Pradã unei excitaţii
nervoase, ochii i se mãrirã în orbite, iar
dinţii sãi dezveliţi într-un zâmbet
demonic, se arãtau pregãtiţi sã muşte în
carne vie.
Se potoli curând şi i se adresã lui
Evlampionis:
- Nu te cred, negã el scuturând din cap. şi
şti de ce?… Pentru cã locuinţa aceasta e la
fel ca întotdeauna, iar Elisa, oricât de
gãtitã ar fi fost, nu mai putea fi la fel
dupã aşa amar de vreme. Deci, minţi,
farmazonule!…
Lui Evlampionis îi luã un moment sã-şi
revinã din şoc şi sã nu se repeadã asupra
ginerelui sãu. Îşi zise cã nu Erin vorbise,
ci ultimele rãmãşiţe ale bolii lui.
- Copile, Elisa va rãmâne mereu aşa cum
aratã acum; am descoperit eu un mod. Iar
casa e a mea, dacã vreau poate sã arate şi
ca un templu al lui Deceneu! Înţelegi,
dragule?… Aşadar, nu te ascunde în spatele
unui fir de pãr.
Ochii lui Erin se umezirã puţin, dar nu
plânse. Întâlnind privirea lui Rufio,
tânãrul îl studie cu mintea goalã de
gânduri. Acesta oftã adânc, apoi se ridicã
şi fãcu câţiva paşi, ca sã se desmorţeascã.
- Vreau o dovadã, murmurã tânãrul şi se
ridicã de la masã cu pas şovãielnic.
În dreapta vrãjtorului se afla o fereastrã
tãiatã în ogivã. Erin se îndreaptã spre ea,
iar Rufio şi Evlampionis se apropiarã
îngrijoraţi.
Tânãrul deschise geamul, dar ezitã sã
priveascã afarã. Se întoarse spre vrãjitor,
cu o minã rugãtoare.
Iar omul aprobã, deşi ştia cã Erin ar fi
putut avea o emoţie din care sã nu-şi mai
revinã.
Fereastra desfãşura acea minunatã parte a
Aeternumului, ce avea în centru funesta
clepsidrã, de altfel, unicul reper al lui
Erin din panorama cunoscutã de el. Se uitã
cu mirare la faţadele clãdirilor şi la
copacii înalţi şi stufoşi, ce protejau
oraşul pe timpul arşiţei şi se simţi
cuprins de ameţealã…
Nimic din ceea ce ştia el nu mai era la
locul lui, nimic!…
Doar clepsidra. şi parcã era de ajuns.
Auzise de oameni ce pierduserã totul şi-şi
reclãdisera viaţa de la un lucru aparent
nefolositor, de la o bucatã de lemn, un
petic de pãmânt, un strop de iubire…
Clepsidra putea sã fie acel ceva în jurul
cãruia avea sã-şi construiascã existenţa.
Astfel, imaginea din faţa ochiilor sãi, ce
deborda de viaţã şi prospeţime, îi pãru
chiar mai frumoasã decât cea de dinainte.
Pe suflet i se asternu deodatã o linişte
cum nu mai simţise de ani… Suspinã fãrã sã
vrea şi-şi simţi iar pleopele grele de
lacrimi.
Cât timp trecuse şi de ce trebuise sã-l
piardã?!… Frustrarea îl rodea cu asiduitate.
Închise geamul şi-şi lipi fruntea de sticla
rece a acestuia. Privind cãtre socrul lui,
pricepu cã şi el era mãcinat de acelaşi
gând. Îi zâmbi timid.
- Cât timp am fost incoştient? întrebã el
cu calm. O an? Doi?! Zece?!!…
Evlampionis ezitã sã-i rãspundã. Îi
sugerase o datã, spunându-i vârsta lui
Rufio şi n-avea curaj sã repete.
- Spune, sunt pregãtit.
- Eşti sigur? zise Rufio.
Era prima oarã când i se adresa, de când
intrase în salã.
- Da, spuneţi-mi odatã!!
- Fiule!… Intervalul de timp pânã la
trezirea ta a fost de…
Vrãjitorul se înecã.
- De cât?!!
- O sutã patruzeci şi nouã de ani,
unsprezece luni şi treizeci şi unu de zile.
- Te-ai trezit cu puţin înainte de-a treia
jumãtate de centenar, explicã Rufio. şi cu
doua ore înaintea Anului Nou… constatã el,
privindu-şi ceasul.
Erin rãmase un pic pe gânduri ca un om care
tocmai a auzit o glumã şi nu i-a prins
tâlcul, apoi zâmbi şi zise:
- O sutã cinzeci de ani!… Bine cã nu se
plãteşte impozit pe dormit, cã te-aş fi
ruinat!…
Atâta spuse şi se prãbuşi pe mozaicul cu
modele florale. Rufio şi Evlampionis se
privirã uimiţi, apoi îl luarã pe Erin de
câte o subsuoarã şi folosindu-se de o uşã
mascatã cu draperie de caşmir, îl duserã
repede în camera sa, unde îl aşezarã cu
grijã în pat.
- Am zis eu cã o sã i se facã rãu!… spuse
vrãjtorului ca pentru sine.
Evlampionis îl cercetã pe ginerele sãu şi
constatã cã doarme liniştit, lucru pe care
li-l confirmã doctorul. Acesta fusese
chemat anterior de cãtre intendent, ce
auzise clopoţelul stãpânului şi aşteptase
în hol ca sã vadã cum evolueazã lucrurile,
pentru a putea interveni dacã apãrea ceva
de genul acesta.
Dupã ce doctorul ieşi, magul se aşezã pe
marginea sofalei, alãturi de Rufio. Acesta
tocmai descoperise, în stânga cãminului,
existenţa unui brãduţ cu licurici în
borcãnaşe de peltea şi-l privea cu
încântare. Când îl vãzuse pe Erin cu
servitoarea cea plinuţã, nu observase nimic
în camera acestuia… Bradul acela în castel
însemna cã Evlampionis nu se schimbase
chiar de tot, mai pãstra ceva în sufletul
lui, fie chiar şi pentru a-şi bucura
ginerele.
- Dacã zeul a fãcut ca Erin sã se trezeascã
pentru a-i îndeplini ordinele, atunci
ginerele tãu e un comedian de soi, zise
anticarul. Ori poate cã zeul l-a fãcut sã
leşine de-a binelea ca sã iasã din
încucãturã…
- Lasã ironiile, amice! fãcu Evlampionis
plictisit. Trebuie sã fi fost nebun, dacã
mi-am închipuit fie şi o secundã cã Erin e
implicat în treburile astea murdare! Dar ce
sã-i faci? Cãnd lucrezi cu forţele
malefice, nu te încrezi nici în umbra ta.
Prost am fost cã m-am antrenat în asemenea
probleme; dacã aş fi ştiut cum stau
lucrurile, nu mã amestecam defel! Însã acum
e tardiv, nu mai pot da înapoi; trebuie sã
lupt mai departe.
- Iar eu te voi ajuta, îl asigurã Rufio.
- Sã coborâm, Rufio, mai avem ceva de
rezolvat, spuse omul, luând cu sine un
ghiveci de darlingtonia californica.
