Evlampionis se crezuse îndeajuns de versat
într-ale sufletului omenesc pentru a nu mai
putea fi vreodatã surprins de vreo acţiune
a semenilor sãi. şi iatã cum în acea
noapte, lucrurile se precipitau din nou
fãrã ca el sã le poatã controla. Iar
frustrarea i se pãrea cu atât mai mare cu
cât magul, care se ghida dupã astre, nu
prevãzuse nimic despre cele ce aveau sã se
petreacã…
Revenirea ginerelui sãu marca finalul unei
etape dominate de vicisitudini; vrãjitorul
îl îngrijise pe tânãr cu toatã devoţiunea
cu care fusese înzestrat, dar de multe ori
simţise blazare şi îşi dorise sã se ajungã
la un sfârşit, oricare ar fi fost acela.
Deseori îi trecuse prin minte cã acest
stadiu n-ar fi existat nicicând, dacã l-ar
fi lãsat pe tânãr sã moarã odatã cu Elisa,
dar de fiece datã, ajungea la concluzia cã
fãrã acest om, existenţa lui ar fi fost una
searbãdã şi mai apoi, i-ar fi fost
imposibil bietei lui inimi sã suporte
ambele pierderi.
Elisa nu apuse sã-i dãruiascã nepoţi spre
care omul sã-şi poatã canaliza acum
dragoste pãrinteascã. Iar cum patima pentru
fiica sa era una din cele eterne, se admite
cã fetişizarea lui Erin, unicul suvenir
însufleţit rãmas de la ea, a fost doar
urmãtorul pas.
O îndrãgise pe copilã cu o dragoste
egoistã, considerând cã ea îi aparţine lui
şi numai lui, şi asta chiar din prima clipã
când o ridicase de pe treptele bisericii
unde o gãsise abandonatã. Fata crescuse în
castelul vrãjitorului şi nu cunoscuse
lipsuri, cãci tatãl îi oferise toatã inima
lui, iar acolo unde nu se pricepuse a o
creşte, nãscocise şi totul mersese ca pe
roate.
De aceea, Elisa spunea ades cã întreaga ei
copilãrie nu ştiuse de viaţa realã, trãise
într-o fantezie, creatã special pentru ea
de cãtre pãrintele sãu, magicianul cu
fruntea umbritã de luceferi.
Primul eveniment survenit se disputase pe
când vrãjitorul se întorcea acasã dintr-o
cãlãtorie, nerãbdãtor sã-şi vadã fiica pe
care o lãsase uşor suferindã. şi nu faptul
de a o afla rãpusã de o rãcealã cu
complicaţii îl uimise peste mãsurã, cât îl
îngrozise acela de a-i gãsi pe tineri în
patul lor, uniţi într-o îmbrãţişare a
morţii. Erin era numai în nesimţire, dar
fiica magului pãrãsise demult lumea noastrã…
Evlampionis nu avusese niciodatã
certitudinea cã Erin ştia de moartea soţiei
sale, însã un lucru se înţelegea din felul
cum arãta dormitorul: tânãrul voia sã moarã
şi pregãtise totul dinainte pentru a nu
avea surpriza neplãcutã ca decesul lui sã
nu se iveascã în urma afecţiunii pe care o
avea. Vãzuse omul multe în existenţa lui,
dar o aşa îndârjire ca la tânãrul sãu, pe
nicãieri!
Dar vorba aceea " orice naş îşi are
naşul " , şi îndârjirea lui Erin gãsise una
pe potrivã, cãci socrul lui nici nu
concepea sã-l lase sã moarã.
La prima vedere, afectul lui Evlampionis
era pe deplin justificat, dar Rufio ştia cã
nu era vorba doar de emoţie, ci şi de
teamã. Când anticarul ajunse în coridorul
ce ducea spre sufragerie, îl zãri pe om
sprijinit de o coloanã ionicã, de unde
privea cu încordare cãtre uşa deschisã a
camerei.
Slugile flecãreau de zor; Rufio îşi zise cã
ginerele vrãjitorului trebuie sã fie
lihnit, dacã acceptã sã mãnânce cu atâta
zarvã în jurul lui.
Se apropie de Evlampionis; acesta îi aruncã
o privire, apoi oftã adânc, resemnându-se.
- Vino cu mine, îi şopti el rugãtor.
Intrarã într-o camerã de formã
dreptunghiularã, al cãrei mobilier era
compus dintr-o masã lungã şi strâmtã şi
câte patru sfeşnice mari, de argint , ce
dominau fiecare din cele patru colţuri ale
încãperii. În capãtul stâng al mesei,
înconjurat de servitorime, se afla tânãrul
moşier ce mânca pe îndelete dintr-o porţie
de ciulama cu sos alb.
Vãzându-l pe stãpân, bucãtãreasa veni la
dânsul şi începu sã turuie aceeaşi istorie,
repetatã de n ori în acea noapte, povestind
cu atâta plãcere de parcã ar fi fost prima
oarã. Tipicar cum era, Rufio o chestionã pe
femeie asupra orei exacte la care se
petrecuse totul, de parcã aceastã
informaţie ar fi fost extrem de vitalã.
Evlampionis rãbdã cât rãbdã, pe urmã
porunci servitorilor sã meargã la culcare
pentru a rãmâne singuri.
Vrãjitorul, ce ignorase prezenţa ginerelui
sãu, de cum realizã cã nu mai sunt decât
ei, trei în camerã, se deplasã cu paşi mici
pânã la masã. Cu mâinile împreunate ca
pentru rugãciune, omul se debarasã de orice
ipocrizie.
- Erin?!… murmurã el cu duioşie. Fiul meu,
eşti bine?…
Tânãrul care nu arãta sã fi observat
schimbãrile produse în salã, se opri din
mestecat şi puse furculiţa în farfurie. Nu
rãspunse de îndatã, gest care îl intrigã pe
vrãjitor, iar când ridicã privirea spre cei
doi, în ochii sãi se citea un soi de
suspiciune.
- Bunã seara, tatã-socrule! i se adresã
Erin cu entuziasm. şi bunã seara şi domniei-
tale, amic al socrului meu! adãugã el cãtre
Rufio cu o amabilitate puţin exageratã.
Acesta salutã printr-o plecãciune a
capului, dându-şi seama cã nu era momentul
potrivit pentru a se face cunoscut.
- Sunt bine, mulţumesc de întrebare,
rãspunse tânãrul în cele din urmã, cu
oarecare rezervã.
- Eşti bine! Nu, nu poţi fi bine!… Adicã…
eşti bolnav, fiule, sã nu aparã vreo
recidivã, ştiu eu… Trebuie sã te vadã un
doctor, insist sã te vadã un doctor!
Evlampionis se îndreptã hotãrât spre uşã şi
trase de şnurul cu clopoţel utilizat pentru
a chema servitorii.
- Nu, îl opri tânãrul cu fermitate, iar
când vrãjitorul se întoarse spre el, uimit
de tonul folosit, îl vãzu pe Erin ridicat
în picioare în faţã mesei, iar chipul sãu
denota o duritate pe care omul n-o ştia la
ginerele sãu.
Rufio îl îndemna la calm.
- Am spus cã mã simt bine, completã Erin cu
indulgenţã şi se aşezã înapoi. Eeei, de ce
nu şedeţi voi cu mine?… Haideţi, sã ciocnim
cu pahar cu vin! deveni el binevoitor.
- Vin?… Un pahar… cu vin?… Da… Adicã… ai
apetit, nu? Ţi-e foame şi ãsta, ãsta e un
semn bun, nu, Rufio?!!… fãcu omul cu o
bucurie de nebun în ochi. Are poftã de
mâncare! râse el isteric. Nu e minunat,
Rufio? Zii!
şi se repezi la anticar, strângându-i
convulsiv braţul. Rufio se uitã cu tristeţe
cãtre Erin, care zâmbea fãrã chef.
- Dragul meu bãiat, dacã ţii la mine, vei
permite sã te consulte un medic, spuse
Evlampionis cu blândeţe.
- Nu, aprecie tânãrul dupã un moment de
gândire, mã simt bine, excelent. Poate tu
ai nevoie de unul…
- Eu?!… se uimi omul. De ce sã am nevoie?…
- Eşti foarte încordat, tatã, şi n-aş vrea
sã pãţeşti ceva…
În cuvintele lui se vãdea puţinã ironie.
- Nu, nici vorbã… Cred cã niciunul din noi
n-are nevoie de medic, stabili omul.
Rufio nu înţelese pe moment dacã constanţa
lui Erin îl convinsese pe vrãjitor sau
faptul cã tensiunea nervoasã a acestuia nu
mai era de stãpânit, dar se lãmuri imediat,
când omul adãugã ca pentru sine:
- Bine, dar o sã ţi se facã rãu.
Deşi nu se simţea în largul lui, Rufio nu
se putu abţine sã nu surâdã, cãci situaţia
era într-adevãr, uşor comicã, având în
vedere trecutul lui Erin. Însã acesta nu
pãrea sã-şi aminteascã un lucru capital.
- Erin, aş vrea sã-mi spui ce s-a
întâmplat, solicitã vrãjitorul. Eu nu
pricep, n-am avut nicio presimţire, la fel
ca atunci… Doar acum o orã stãteam împreunã
lângã foc şi-ţi citeam din cartea aceea…
despre vânãtoare… Erai conştient în acel
timp, auzeai ce-ţi spuneam?!…
Moşierul tãcu, concentrându-se asupra
farfuriei lui. Gestul jucatului cu
furculiţa în mâncare demostra o iritare
crescândã.
- Îţi aminteşti de noaptea aceea?… continuã
Evlampionis.
Rufio fãcu o grimasã; ambiguitatea
întrebãrii avea ascuţimea unui iatagan.
Drept rãspuns, tânãrul vâri în gurã
furculiţa plinã şi un dumicat de pâine de
secarã. Apoi, îşi turnã un alt pahar.
Evlampionis trase jilţul din capãtul sãu de
masã, dar nu se asezã. Rufio care de când
intrase în castel, nu şezuse deloc, se
instalã pe un taburet incomod, pe care-l
gãsi lângã un perete.
- Hm, era atât de fericitã când izbuteai sã
te rupi o vreme de telescop şi de laborator
pentru a merge cu noi la un picnic… murmurã
Erin visãtor. De-ai fi vãzut cum i se
lumina chipul de bucurie şi câtã exuberanţã
se nãştea în sufletul ei. Oh, te iubea cu o
aşa pasiune încât uneori mã simţeam gelos…
Evlampionis vru sã zicã ceva, dar se rezumã
la a-şi umezi buzele uscate. Se aşezã pe
scaun, tremurând.
- Dar în inima Elisei noi doi ocupam
aceeaşi treaptã şi tu ne iubeai pe amândoi
deopotrivã. Cugetã o clipã, râse, apoi
adãugã, minunându-se: Îndrãgea violetul,
culoare ce se asorta de minune cu ochii-i
ca floarea de liliac…
- Ai vãzut-o?! întrebã vrãjitorul cu uimire.
- Da. A fost prima fiinţã pe care am vãzut-
o când am perceput iarãşi lumea şi unica în
a cãrei privire aş vrea sã mor…
- Nu mi-ai rãspuns la întrebare, insistã
Evlampionis, dupã o micã pauzã.
Rufio îi sugerã printr-un semn sã nu-l
oboseascã prea tare. Însã, vrãjitorul
aşteptase suficient pentru a-i fi imposibil
acum sã se mai înfrâneze.
- Da, tatã, imi amintesc tot, mãrturisi el
cu amãrãciune, nicio grijã, am memoria
intactã.
- şi atunci… n-ai nimic sã-mi reproşezi?!
strigã omul, uluit.
- şi ce ţi-aş putea reproşa?… zise el cu
tristeţe cu glas, examinând distrat
carourile feţei de masã. Cã ignorându-mi
liberul-arbitru, m-ai plasat în centrul
preocupãrilor tale, cã m-ai transformat
într-un cobai, iar medicaţia ta nu dãdea
roade, cã mã chinuiai cumplit, deşi vedeai
cã totul se terminase pentru mine… Asta
vrei sã-ţi spun?…
- Erin, fiule, ştiu cã ţi-am greşit mult,
spuse omul, dar n-am sã-ţi cer iertare cãci
am fãcut doar ceea ce am crezut de cuviinţã
şi nu-mi pare rãu. Dacã ar trebui sã trec
din nou prin acele clipe, fii sigur cã aş
proceda întocmai ca în acea searã.
Tânãrul îl cercetã cu mâhnire.
- Uite, accept sã-mi porţi picã, dacã asta
vrei, dar n-aş suporta gândul cã tu mã
urãşti…
Vrãjitorul se opri, aşteptând reacţia lui
Erin. Moşierul oftã adânc, gustã din vin ca
pentru a-şi face curaj, apoi zâmbi cu
tristeţe.
- O vorbã necugetatã; nu trebuia s-o iei în
seamã.
- Erin!…
- Probabil cã mã credeam în agonie, altfel
nu-mi permiteam sã-ţi vorbesc astfel, zâmbi
el, stânjenit. şi ca sã glumim puţin, dupã
câte vãd, nu s-a îndeplinit blestemul meu,
suntem încã aici, amândoi…
Evlampionis pãli dintr-o datã şi aruncã o
privire cãtre Rufio. Nemuritorul se sculã
de pe scaun şi cei doi schimbarã câteva
cuvinte pe şoptite. Erin se încruntã.
- S-a întâmplat ceva?…
- Erin, fiule, mã întrebam ce planuri ai,
dacã te-ai gândit cumva la ce vrei sã faci
în viitor? întrebã omul cu o undã de
fãţãrnicie.
Erin simţi pericolul şi se retrase încet în
carapacea sa.
- Ce planuri am?… se mirã el. Hm, pentru
moment, n-am niciun plan; sunt bucuros cã
mi-am revenit şi mã simt bine. Ce sã vreau
altceva?
- Nu ştiu, bolborosi omul, poate îţi
doreşti un lucru sau simţi cã ar trebui sã
faci ceva?…
Erin îl mãsurã pe vrãjitor cu neîncredere,
pe urmã, trecu la figura lui Rufio, care i
se pãru foarte comunã şi expresivã ca o
bute goalã. Bineînţeles cã tânãrul se
înşelã, anticarul era o persoanã plãcutã,
numai cã-şi ascundea cu grijã trãirile, iar
cât despre opinii, rar şi le exprima în
public.
- Nu, nu vreau sã fac nimic deosebit,
rãspunse Erin, cu sinceritate. Poate o sã
mã apuc din nou de administrarea moşiei,
dar asta mai târziu. În prezent, cred c-am
sã-ţi ţin companie, în caz cã nu te-ai
sãturat de mine ca de mere acre, adãugã el,
zâmbind.
Evlampionis se uitã la Rufio, dupã care
încuviinţã, oftând. Încã n-aveau motiv sã
se îndoiascã de vorbele lui, dar asta nu
însemnã cã nu trebuia sã fie cu ochii în
patru.
