Vrãjitorul reflectã un moment. Se ridicã de
pe fotoliu, aşezã cãrţile teanc şi cu ele
în braţe, înlãturã o altã draperie,
spunându-i lui Rufio sã-l urmeze.
Intrarã într-un holişor strâmt cu douã
încãperi pe partea stângã. Prima din ele
avea uşa întredeschisã. Vrãjitorul o
înlãturã puţin, iar Rufio vãzu înauntru un
tânãr brunet cu pãrul tuns scurt, ce stãtea
apatic într-un fotoliu, cu privirile
aţintite asupra focului din cãmin. Îl
asista o slujnicã blonduţã şi rotunjoarã ca
un mãr, ce citea cu glas tare dintr-o
broşurã.
- Îl vezi? Aşa cum îţi spuneam.
Rufio zâmbi cu tristeţe.
- Ia spune-mi acum, zise vrãjitorul pe când
alãtura uşa ca mai înainte, ce s-a
întâmplat, de fapt?
Îl luã pe Rufio cu sine cãtre scãriţa din
dreapta şi începurã sã coboare treptele
capitonate cu stofã purpurie, anticarul
impleticindu-se de cateva ori, caci covorul
i se rula sub talpi, pe masura ce pasea.
Acesta era cel mai bun semn ca vrajitorul
se suparase pe el, caci se stia ca
obiectele din castel reactioneau in functie
de dispozitia stapanului lor.
- De ce n-ai venit?
- N-am ştiut, mãrturisi anticarul.
Evlampionis nu pãru surprins. Stelianos mi-
a spus abia azi cã vrei sã-mi vorbeşti… şi
dupã aceea, întreaga istorie.
- Mi-am dat seama în timp cã n-avea sã te
trimitã la mine decât pentru a distruge
cãrţile. Speram ca mãcar sã vina el
personal, sã nu te implice şi pe tine în
treaba asta…
- N-am înţeles ce legãturã are luna cu
citirea cãrţilor, spuse Rufio când ajunserã
în capãtul scãrii.
- E o întreagã istorie… oftã magul. Ce pot
sã-ţi spun este cã zeul nu vrea ca
profeţiile sã fie rãspândite; se pare cã el
n-a vrut sã mi le comunice, i-au scãpat la
fel de involuntar cum mi-au parvenit mie.
Tipul vorbeşte în somn, lãmuri el, zâmbind.
Mi-a poruncit sã suprim cãrţile, altfel
distruge oraşul pe negândite şi profeţiile
devin nule. Iar termenul expirã în zori…
- Deci, profeţiile vin de la zeu, se
lamentã Rufio dupã o micã pauzã. ştiai şi m-
ai lãsat sã debitez prostii!…
Evlampionis râse.
- Nu ştii ce drag îmi eşti când te
îndoieşti de originea ta!
Rufio se strâmbã.
- De ce n-ai venit la mine? îl certã el.
- Am venit, aprobã vrãjitorul cu arţag. Nu
te-am gãsit acasã nici noapte, nici zi, de
parcã disparuseşi cu desãvârşire de pe faţa
pãmântului! şi nici la organizaţie nu erai.
Nemuritorul se încruntã.
- Eu dorm în medie trei-patru ore pe zi şi
mi-e suficient, imposibil sã nu fiu gãsit
în aceste douãzeci de ore!… Adicã, nu spun
cã ai minţi cumva, adaugã el cu deferenţã,
dar chiar mi se pare ridicol ce-mi spui…
- Ţi-am lãsat mesaje în uşa anticariatului,
dar probabil cã Stelianos s-a îngrijit ca
acestea sã nu ajungã la tine.
- Se poate. De fapt, în ultima perioadã, mi-
a dat de lucru mai mult decât de obicei.
- Asta e, s-a terminat acum. Însã… e o
problemã care pe domnul Stelianos n-o sa-l
amuze…
Vrãjitorul ieşi într-o curticicã,
împrejmuitã cu garduri de oţel, unde se
începuse amenajarea unei grãdini. La lumina
unui felinar, între douã straturi de
trandafiri albi, Rufio vãzu o groapã şi în
faţa ei, înfiptã în pãmânt, o lopatã mare
cu coadã verde.
Groapa era proaspãtã, de vreo patruzeci de
centimetri adâncime şi goalã în interior.
Rufio tresãri nervos, de parcã imaginea
aceea i-ar fi produs amintiri neplãcute. Se
întoarse spre om, aşteptând o explicaţie.
- Cãrţile mele nu sunt nişte cãrţi
obişnuite, spuse vrãjitorul cu voce stranie.
Rufio îl privi bãnuitor. ştia cã unii
oameni oricât de cuminţi ar fi, dacã sunt
forţaţi de situatie, fac gesturi la care nu
s-ar fi gândit vreodatã. Putea Evlampionis
sã-l ucidã pentru a-şi pãstra cãrţile?! Nu,
era un gând caraghios şi în fond, n-avea
nici o bazã; o biatã groapã nu înseamnã
mormânt şi mai pe urmã, vrãjitorul ţinea la
el.
Se ştie cã dacã respiri într-un mediu
morbid, e lesne sã te molipşesti şi tu.
- Mi-ai terminat horoscopul? întrebã el,
deşi ştia rãspunsul.
- Da, iar cel care te va ucide nu s-a
nãscut încã, hotãrî vrãjitorul, de parcã ar
fi posedat puterea telepaticã care lui ii
lipsea.
- Nu s-a nãscut încã?… repetã nemuritorul,
dupã ce-i trecu uluiala.
- Îl vei cunoaşte şi-l vei ghida în toate,
va fi ca şi copilul tãu.
- şi totuşi, mã va ucide, meditã Rufio
uitându-se la groapã.
- Da. Dar asta se va petrece dupã câteva
secole, atunci când existenţa ţi se va
pãrea îngrozitor de îndelungatã şi-ţi vei
dori cu adevãrãt sã te odihneşti, adãugã
vrãjitorul, bãtându-l încetişor pe umãr.
- Ce voiai sa spui mai devreme?
- Hm, as putea sa-ti spun multe, Rufio,
marturisi vrajitorul, as putea sa zic ca am
pus o vraja care sa apere cartile fata de
elementele naturii si ca tot ce putem face,
e sa le ascundem in pamant. Dar poate ca te-
as minti si nici mie nu mi-ar sta bine…
Pentru asta, voi fi sincer: daca nu le pot
salva, am sa te rog sa ma lasi sa le
distrug eu insumi. Nu, nu te pacalesc! Nu
ma voi impaca nicicand cu ideea ca altul a
facut treaba asta si il voi uri de moarte
pe cel care o va incerca!
Rufio il asculta, coplesit.
- Crezi ca as mai fi acceptat piederea
Elisei, daca n-as fi pregatit-o eu, ci
vreun doctoras oarecare ?!... Arsenicul
actioneaza la sase ore de la deces; o fiola
din solutia mea va sterge scrisul de pe
carti in doar o singura ora! Dar trebuie sa
le ingrop mai intai, n-as suporta sa vad
cum se dezintegreaza… Deci, ce alegi,
prietene: izbavirea sau ura eterna ?
Acum intelegea Rufio care fusese treaba cu
volumul lui Dostoievski: vrajitorul se
credea un criminal, un Agamemnon.
- Si daca le ascunzi, acest zeu al tau nu
va afla?... intreba el, dupa un moment de
gandire.
- Nu, daca aplic intregul ritualul.
Vrãjitorul rãsfoi pentru ultima oarã cele
trei cãrţi învelite în piele roşie, pe urmã
le depuse în groapã, una peste cealaltã, cu
un fel de pietate în mişcãri.
- şi dacã le aflã cineva şi le citeşte?
adaugã dupã o pauzã. Spuneai cã existã un
mod…
- Dacã le dezgroapã cineva înainte de
timpul stabilit, nu câştigã nimic, cãrţile
se stricã imediat, cãpãtând acea
particularitate de care te fereşti tu cel
mai tare…
Evlampionis râse pe sub mustãţi. Rufio
ignorã înţepãtura.
- Focul nu le stricã… lumina soarelui?
- Da, prietene, lumina soarelui le distruge.
Vrãjitorul se lãsã în jos lângã groapã şi
deschise volumul de deasupra. Rufio ridicã
felinarul.
- Ba chiar şi cea a lãmpii sau mite cea a
unei biete lumânãri; scrisul se
volatilizeazã, iar foile rãmân albe de
parcã n-ar fi fost nicicând scrijelite cu
pana.
- şi la ce-ţi mai folosesc odatã îngropate?
se mirã anticarul.
- Peste o suta de ani… le pot citi din nou!
declarã vrãjitorul cu exaltare, închizând
cartea. Nu e minunat?…
Dar Rufio nu-i împãrtãşea bucuria.
- Mda… şi dacã n-ai sã mai trãieşti încã o
sutã de ani?… întrebã el cu sfialã.
- M-am gândit la asta, şopti omul
întristat, acoperind gropa cu pãmânt, dar
nu face nimic… vei trãi tu şi vei îngriji
de aceste cãrţi!
- Cum?
- Cu puţin ajutor, din partea mea şi… a
altcuiva. Primesc informaţii neconclusive,
dar sunt aproape sigur cã tu vei trãi. Sper
numai ca asta sã se întâmple în acest oraş…
Iar dacã ar fi aşa, nu înseamnã oare cã
oraşul va exista şi peste aceastã sutã de
ani?!… Gândeşte-te, prietene!
Vrãjitorul se înclinã cu exultaţie asupra
cãrţilor, dulcea lui povarã… Cu miscari
rapide, de parca ar fi inlaturat vreun
gunoi, omul schita pe pamant, un desen
minuscul.
Rufio nu-l lua in seama. De fapt, el se
gandea tocmai cã nu Evlampionis sãpase
groapa şi aruncã instinctiv o privire prin
curte dupã sluga care avea sã continuie
munca vrãjitorului, însã nu zãri pe nimeni.
- Nu ştiu, Evlampionis, niciodatã nu mi-a
plãcut sã fac planuri pe termen lung, nu
ştiu… Dar dacã tu ai încredere în mine sã-
mi încredinţezi cãrţile tale… în mine, care
am venit sã le ard…
- Dar ai venit deasemenea sã-mi dai o
şansã, completã vrãjitorul.
- Ei bine, eu nu pot decât… sã accept…
Vrãjitorul zâmbi cu mulţumire.
Ca din senin, pe poarta castelului se ivi
fetiţa bucãtãresei, în cãmãşuţã de noapte
şi cu un felinar în mâini. Ea se opri în
prag, cãutând din priviri pe stãpân, iar
când îl zãri lângã stratul de trandafiri,
alergã cãtre dânsul, strigând cât o ţinea
gura.
Ajunsã în faţa lor, ea rosti dintr-o
suflare o afirmaţie ce cãzu ca un trãznet.
- S-a trezit conaşu’ cel tânãr!!
- Ce spui?! tunã vrãjitorul cu asprime în
glas. Nu, nu se poate!…
- Ba da, stãpâne, nu te mint! susţinu
copila. Conaşu’ a coborât în bucãtãrie, la
noi şi a cerut de mâncare! Acu’ e sus. Mama
m-a trimis sã-ţi spui…
Evlampionis o ascultã cu minţile rãvãşite
de durere şi speranţã, iar când copila
tãcu, omul fugi prin uşa deschisã a
castelului pentru a vedea cu ochii sãi
minunea. Rufio îl urmã fãrã şovãire si
aproape ca nici nu remarca obraznicia usii
ce se inchise inainte ca el sa poata intra.
Singura explicatie era ca vrajitorul voia
intimitate.
Fetiţa închise uşa în urma ei şi urcã
scãrile în fugã. Ajungând în salon, se
strecurã printre servitorii treziţi din
somn ca şi ea şi se ascunse dupã poalele
mamã-sii, ce povestea cu lux de amãnunte
întâmplarea deja cunoscutã.
