Anticarul privi din nou catre orologiu, ale
carui limbi indicau acum sase patruzeci si
cinci p.m. , apoi ridica din umeri si se
indrepta spre oglinda cu rame taiate in
forma de romb. In stanga ei, in coltul
peretelui, se afla un bradut impodobit cu
mere rosii si margele de sticla ; desi il
avea din Ajunul Craciunului, inca nu se
saturase sa-l admire si nu se putea abtine,
ca trecand pe langa el, sa nu se opreasca
fie si o secunda pentru a potrivi mai bine
cate o podoaba care i se parea lui ca nu
sade asa cum ar trebui pe creanga ei.
Isi verifica cravata de matase visinie si
nu-i gasi niciun cusur, pentru ca imediat
dupa ce se indeparta, sa-si desfaca
accesoriul vestimentar si sa revina in fata
indispensabilei oglinzi…
Oscila in a-si pune acul de cravata in
buzunarul vestei sau pe polita de langa
oglinda. In copilarie, guvernanta il certa
adesea pentru neatentie, caci capatase o
deprindere in a-si pierde lucrurile ; de
aici, se instalase o teama aproape
patologica de a nu uita sau pierde, fie ca
era vorba de un obiect valoros ori de unul
insignifiant.
Iar acul cu pricina, o agrafa de platina in
forma de cap de lup, era deosebit de
important, caci era un cadou de la insusi
proprietarul fortaretei unde avea sa
petreaca la cumpana dintre ani ! Asa ca-l
aseza in buzunar, pentru mai multa
siguranta. Isi lega cravata si prinse acul
la locul lui, pe sub funda esarfei.
Dar incetineala aceasta in miscari nu avu
niciun efect, Lyan nu dadea semne sa apara.
Rufio ii scrise un bilet, apoi iesi din
magazin si incuie usa, asezand cu grija
foaia in rama geamului. Ura sa plece
inainte de vremea stabilita, dar nu avea ce
face, mai ales dupa mesajul primit de la
Stelianos.
Anticarul urca intr-o trasura obisnuita,
impodobita cu beteala rosie. Unica
destinatie din acel loc era podul de peste
Astrum, asa ca omul dadu bice cailor, fara
a mai astepta comanda.
Rufio indragea Aeternumul, aceasta
magnifica utopie care avea toate calitatile
unei bijuterii de lux si niciunul din
defecte, care-i tinuse loc de camin si de
parinti laolalta, care-l fascina si-l
ravasea deopotriva. De aceea, nu daduse
nicio atentie profetiei, iar faptul ca
Stelianos il trimitea sa-i probeze
veridicitatea, i se parea o treaba fara
sens, mai ales acum in prag de sarbatoare,
cand nimanui nu-i sta minta la lucruri
serioase.
Sprijinit de parapetul cu lampioane rosii,
anticarul privea melancolic catre insulã.
Clepsidra se afla in mijlocul ei,
inconjurata de statuile sparte, care ar fi
fost pe timpuri, ostasi neinfricati
preschimbati in stane, dupa cum spunea
legenda.
Rufio o stia pe de rost, dar nu rezistase
tentatiei de-a cumpara pentru a mia oara
brosura in care aceasta era prezentata. De
altfel, nu era singurul care facea acest
gest inutil ; la un anumit interval de
timp, apareau pe piata noi editii ale
brosurii si era la moda sa le colectionezi
dupa formatul paginii si dupa culorile
fontului.
Ani de zile, Rufio vazuse in legenda o
bazaconie si fusese convins ca nimeni si
nimic n-avea sa distruga acest oras de vis,
caci numai gandul de a-i rapi stralucirea
si veselia era o abominabila crima.
Ajunsese aici la fel ca şi ceilalţi:
cãlãtorind spre o anumitã destinaţie, se
trezise dintr-o datã într-un loc strain,
fãrã a şti cum nimerise acolo. Si n-a mai
putut pleca, cãci deşi legenda vorbea
despre o interdicţie pentru cei care plecau
din oraş, nu pãrea sã existe vreun mod de a-
l pãrãsi – poate doar traversand deşertul,
dar cutezanţa însemna moarte.
Oricat de priceput, niciun cartograf nu
reusise sã facã o reprezentare graficã a
oraşului, neputându-i defini hotarele;
centrul pãrea înconjurat din toate pãrţile
de nisipuri, iar cine încerca sa gãseascã
cetãţile megieşe, se pierdea prin deşert şi
era nevoit sã se întoarcã acasã fãrã niciun
rezultat.
De fiecare data cand isi lasa gandul sa
zboare peste muntii aceia albi, Rufio
simtea si mai aprig izolarea ce le era
impusa. Simtea cateodata o dorinta nebuna
sa alerge, sa evadeze dincolo de nisipuri,
ca dupa un zidul ghetoului, unde ti-ai
pierdut frumosii anii ai tineretii… Oricat
de scump e materialul din care au fabricat
colivia, aceasta ramane totusi o colivie,
iar omul a fost creat pentru a trai liber.
Trecuse o buna perioada de vreme de cand
oamenii nu mai stiau nimic despre lumea din
afara, pentru ei nu mai exista decat
Aetenumul, decat Clepsidra acesta imensa,
al carei rol nu era bine definit.
Un zgomot de voci il deranja din meditatie.
In dreapta, lângã piciorul podului, trei
puşlamale afumate, deghizate de Carnaval se
ţineau pe dupã umeri şi cântau cât le ţinea
gura; Rufio zâmbi uşor – beţivanii n-aveau
voci rele şi cu talentul lor, puteau face
câţiva gologani, dacã i-ar fi primit vreun
birjar pentru distracţie.
Auzise despre sãraci al cãror talent
fusese descoperit în acest fel, cântând în
spatele vreunei trãsuri; în general,
câştigul obţinut de la muşterii era
împãrţit cu vizitiul care le permitea sã se
urce în spate, iar dacã clientul îşi
delecta auzul fãrã sã plãteascã şi
distracţia alãturi de transport, nu era el
de vinã, ci artistul, cãci falsase sau
glumele lui fuseserã prea slabe.
Acest soi de reprezentaţii apãruse din
iniţiativa mai marilor oraşului şi aveau la
bazã principiul cã fiecare om are un talent
al sãu, nu trebuie decât sã-l descopere,
iar aici, în Aeternum, orice talent poate
fi valorificat. Gestul acesta fãcuse ca
şomajul sã nu fie decât un cuvânt de
dicţionar.
Petrecaretii ajunsesera deja pe strada
Venenum si intrau intr-una din carciumi,
probabil ca sa-si ude gatlejele uscate de
atata cantat… Si nu erau singurii care
petreceau - oamenii ieseau din magazine,
intrau in cafenele, orasul traia in toata
puterea cuvantului, fara a se gandi o
secunda la amenintatoarea profetie.
Iar orasul imbracat de Sarbatoare era
minunat ! Brazi împodobiţi cu mãiestrie
dormitau la colţul fiecãrei clãdiri, unii
falnici cu lampioane în culorile
curcubeului, alţii de-o şchioapã cu
lanterne minuscule, fiecare dupã înãlţimea
casei pe care o strãjuia. Era un deliciu sa-
i privesti !
Dar vizita lui Stelianos ii stricase deja
seara si oricat s-ar fi straduit, n-avea sa
se mai simta ca pana atunci. Era deja opt
p.m. , nu mai era timp de pierdut.
De obicei, strãbãtea distanţã de la magazin
pânã la fortãreaţã de pe colinã cu inima
plinã de bucurie. De astã datã însã,
bucuriei îi luase locul neliniştea; îl
cunoştea pe vrãjitor de ani de zile şi îl
considera cel mai bun prieten, dar parcã în
acea searã ar fi preferat sã nu dea ochii
cu dânsul.
Cu toate acestea nu se putea sustrage
datoriei şi s-ar fi minţit pe sine, dacã ar
fi pretins cã nu era şi curios.
MARTIE 2006 – DECEMBRIE 2007
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Se vede ca ai condei...fluent,elaborat, dezvoltat.Imi place
