Acelaşi policandru cu lumanãri de
spermanţet, a cãrui intensitate luminoasã
ii rãnea pupilele şi salivaţia greţoasã a
publicului masculin, ce l-ar fi devorat ca
nişte hiene, dacã ar fi reuşit numai sã-l
atingã. şi totuşi, acestea nu-l deranjau
catuşi de puţin, devenise nepãsãtor la cele
din jurul sãu, concentrandu-se doar asupra
execuţiei pe care-o presta.
Acrobaţiile ii ieşirã de minune, aşa cum se
intampla la fiecare reprezentaţie. De fapt,
succesul acestora era ultima lui grijã,
Lacargia dovedind o acuitate extraordinarã.
Glasul viorii ajunsese la paroxism. Samir
ii aruncã o privire ingrijoratã.
Rãsuflã adanc şi din prelungitu-i balans,
se avantã intr-un şurub, apoi se lãsã sã
cadã, fãrã teamã, in inima rugului de paie
aprinse, din mijlocul scenei. Deşi vedeau
acest spectacol de peste douã sãptãmani,
searã de searã, publicul işi ţinu
respiraţia, temãtor pentru viaţa Lacargiei.
Dar artista nu-i dezamãgi nici de data
aceasta. Se inãlţã din flãcari asemeni unui
fenix, in toatã splendoarea feminitãţii ei,
unicu-i vestmant, fiind bogatul ei pãr
negru, despletit peste umeri. Cateva
secunde pluti uşor asupra rugului, fãrã a-
şi vãtãma deloc tãlpile goale, pe urmã,
dispãru intr-un gaz verzui care emana de
undeva de sub scenã.
Magie.
Spectacolul se incheiase. Oamenii pãrãsirã
incet neincãpãtoarea salã.
Lacargia era un mister chiar şi pentru ea
insãşi. Stãtea izolatã in camera ei de
hotel şi nu apãrea decat la ora programatã
pentru reprezentaţie. Se spunea cã n-avea
servitoare, cã-şi pregãtea singurã
machiajul şi costumul rubiniu pentru trapez.
Dar alta era povesta care atrãgea la
persoana ei; deşi se expunea zilnic
privirilor, se zvonea cã Lacargia ar fi
fost bãrbat. Dar cum travestiţi au existat
de cand lumea, iar transexualitatea nu era
o explicaţie pentru acele vremuri,
carcotaşii erau trataţi cu ironie şi
ridiculizaţi.
Pe scaunul de la mãsuţa de toaletã, purtand
incã costumaţia de zburãtor, care mulatã pe
corp, trãda acum contururile masculine –
umerii largii şi pieptul vanjos - Lacargia
tocmai termina de impletit pãrul intr-o
coadã groasã.
Deodatã uşa se deschise şi in cadrul ei, se
ivi un om intr-o mantie albã cu dungi roşii
şi albastre. Chipul şi-l ţinea ferit in
spatele glugii.
Urmãrise reprezentaţia din spatele sãlii şi
se retrãsese impreunã cu ceilalţi
spectatori. Portarul nu-l vãzuse
strecurandu-se panã la cabina femeii.
Lacargia işi trase pe ea halatul şi se
repezi sã alãture uşa.
- Cine v-a dat voie sã intraţi ??... Se
ştie cã nu ofer autografe, adãugã cu un
calm forţat,fãrã a lãsa clanţã din
manã,deci va rog sã vã retrageţi.
- Te numeşti Lacargia? intrebã tanãrul, pe
un ton grav, descoperindu-se.
- Da, mã rog, e numele meu de scenã…. Dar
nu-mi amintesc sã-ţi fi permis…
- Minţi, o acuzã strãinul fãrã a-şi schimba
tonalitatea. Işi regãsise calmul
caracteristic şi era convins cã nimic din
ce avea sã urmeze, nu i-l va spulbera. Te
numeşti Lotus Stavrinos şi eşti de parte
bãrbãteascã.
- Pãi, nu mi s-a mai spus aşa de ani de
zile, dar nu cred sã fi menţionat vreodatã
cã aş fi femeie sau barbat… Sunt artist şi
ca artist, pot avea insuşiri ale ambelor
sexe, fãrã a face parte din unul anume. Te
deranjeazã acest aspect?... N-ar trebui ,
atata vreme cat v-am impus o iluzie care v-
a mulţumit gustul pentru artã! şi acum, te
rog sã mã ierţi, dar aş dori sã mã
odihnesc, deci… la redevere… şi imi pare
rãu, dacã te-am dezamãgit.
şi, zicand acestea, dãdu sã inchidã uşa,
dar strãinul il opri.
- Bãnuiesc cã sti cine sunt, spuse el
intrand.
- Ar trebui?... intrebã Lotus.
- Te rog sã incetezi, n-am timp de prostii.
Lotus se intoarse la scaunul lui.
- De ce, reacţia mea e cumva o noutate,
toţi cei pe care i-ai vizitat, s-au
indepãrtat cu teamã, numai vãzandu-te?...
Ei bine, aflã cã nu eşti atat de
inspãimantãtor. Bine, domnule… Elnur, am
auzit de domnia ta, cã ai sã vii dupã mine,
mai devreme sau mai tarziu – deloc, nefiind
una din variante… Presupun cã ãi textele
tale care merg de fiecare datã, dar dupã
cum vezi, pe mine nu mã sperie catuşi de
puţin . şi asta, ar trebui sã-ţi dea de
gãndit.
- Nu te bizui pe asta, amice, vom vedea
curand care-i adevãrul. E vremea sã
plãteşti şi dacã te gandeşti bine, cred cã
vei şi tu de accord.
- Aaa, asta era replica din finalul
prezentãrii, nu?... fãcu Lotus, silindu-se
sã radã. Scuzã-mã, dar n-am de unde sã-ţi
cunosc textele.
- Vrei, te rog, sã mã asculţi şi sã
incetezi cu ironiile??
- şi sã continui cu frica?... Vrei poate sã
plang şi sã-mi smulg pãrul din cap?... Pune-
te o clipã in locul meu, omule, şi dupã
aia, vorbeşte!
- Deci, recunoşti cã ţi-e fricã, ştii cã ai
greşit.
- Dacã şi eu am fãcut rele… şi se opri,
intristat. Ochii i se umezirã. Elnur vãzu
asta şi se incruntã uşor. Suntem de aceeaşi
parte, amice, sã nu uiţi asta…
- Nu, Lotus, eu nu mã rãzbun, eu imi fac
datoria. Am venit sã te ajut…
Lacargia meditã o secundã, timp in cãre
strãinul avu timp s-o studieze mai cu
atenţie. şi nu ştia ce-l deranja mai tare,
travestiul sau efeminarea in sine, dar
practic nu-l putea inghiţi pe acest tanãr,
a cãrui frumusete sucise minţile tuturor
bãrbaţilor cuminţi care o vãzuserã pe
Lacargia nãscandu-se din flãcãri.
şi printre aceştia era şi el, homofob
convins, deşi n-ar fi recunoscut nimic.
Privindu-l, simţea cum ii fierbe sangele in
vene!... Era pãcat, existenţa acelui om era
una din petele negre de pe chipul
universului. Iar acesta, in comparaţie cu
artiştii, nu se poate farda ca sã-şi
ascundã neajunsurile…
- Sã mã ajuţi?...
- Vreau sã-ţi salvez sufletul. Dar mã tem
cã pentru asta va trebui sã te ucid.
- Sã mã ucizi?? repetã Lotus, cu indignare.
Hai, domnule, nu incep iar cu d-astea!!...
- Imi cer iertare pentru ce voi face…
adãugã el cu glas stins.
Vãzand cã-şi desface laţul de ciucur roşu
al mantiei, Lotus işi strecurã douã degete
in maneca stangã dupã stilet, dar se opri
uimit, vãzand cã omul scoate de sub
pelerinã un flaut. Elnur incepu sã cante,
dar se opri dupã primul accord, cãci in loc
sã se zvarcoleascã pe covor, chinuit de
muzica lui, Lotus il ascultã, cu nespusã
incantare.
