Paşi pe trepte-aud, zăngănit de verbe şi de
chei,
scrâşnete punând lacăt la gura ce ascunde
dialogări dintre femei şi şerpi cu clopoţei,
dulcele delir al unor patimi muribunde.
Cancanuri la parter, manele, cocote şi peşti
prin beznă preumblă...
Bravează clica de poltroni, pentru bani
mecena se prostituează...
Mă-nfiază, tu, stea singuratică, să
strălucesc cu a ta umbră
pe un munte de lumină şi, lucid, să-mi curm
zilele cu o rază.
E noapte şi sub tăişul alb al Lunii lira
bardului păleşte.
E anarhie, cu alcoolici şi satrapi
benchetuind pe-un piedestal.
E întuneric şi deasupra mea un înger
priveghează lupeşte.
Îmi scrutează demonul lacrimile cu ochiul
treziei chirurgical.
Mai palid pare iarna, pe o arteră sângerând,
prădătorul ce-a căzut în ghearele nimfei de
pradă.
Melancolia-l escortează pe marele înfrânt
cu o mare de făclii prin labirintul de zăpadă...
Privind la eclipsă, costelivul sihastru
aude carnea fremătând sub sorii cu pete,
şi simte-năuntru cum deşertul albastru
îl sărută cu foc, îl devorează cu sete.
Ghilotinează-i, Doamne, strigătele în apus,
ca noaptea târziu, de pe eşafodul Lunii,
să-şi audă geamătul rostogolindu-se în gol,
pe treptele înalte ale rugăciunii.
Dezleagă-i zilele, bunule Domn,
de noaptea celor bolnavi de nesomn.
