- Hei, tu,
visătorule târziu,
cu ţeasta înfiptă în nori,
sunt curios,
sunt curios să ştiu
cum oare ai învăţat să zbori?
mă-ntreabă vulturul,
cu disperare trăgând
sfori după sfori, sfori după sfori...
- Sunt curios să ştiu
cum oare ai învăţat să zbori
cu picioarele încălţate în grele noroaie?
mă-ntreabă vulturul,
devorând buchete de flori,
noiane de-admiratori...
- Tăinuiesc, îi răspund,
perechi de aripi vreo şapte
sub subsuori
şi în fapt de seară,
când celeste căi de lapte
îşi deschid porţile în lumea sublunară,
eu înham la carul lui Mercur cu trei roate
treizeci şi trei de herghelii înaripate
şi fac naveta noaptea întreagă
printre nouri de ploaie
(luminat de fulgere,
fulgerând printre lumini - o droaie)
pân-la zeul Neptun, şi apoi,
cu tridente-narmându-mi furtuna de îngeri,
mă întorc înapoi,
ignorând chemările concupiscentei sirene,
ascultând tam-tamul torenţialelor ploi...
- Hei, păstor al turmei sălbatice de iluzii
şi nori,
tu, cel sechestrat în ceruri de îngerii tăi
păzitori,
sunt curios să aflu cum oare ai învăţat să mori?
mă-ntreabă vulturul,
trăgând după sine o umbră de febleţe
pentru singurătate şi pentru tristeţe.
- Nu mai sunt curios să aflu nimic, de când
navetiştii calcă în aer ca pe pământ,
îmi strigă vulturul, din aripi negre bătând,
sfori după sfori cu ciocul trăgând...
