-Va trebui odată şi odată să te adânceşti în
uitare,-
uitat şi uitând, ochiule pururi deschis, de
daimonul meu şi de îngeri,
şi pentru gândul meu care va apune
cu frunzele visătoare
în rugina asfinţitului rece,
trebui-va-n tăcere să sângeri.
O, nevăzutule ochi, atotvăzător,
privirile tale, astăzi, toate mă dor,
şi se îngălbeneşte irisul meu verde,
trecând pe sub stejarul ce umbra şi-o pierde,
şi se goleşte de oameni, şi se pietrifică,
stingându-se-n lumina-nserării magnifică.
-Însă, risipa aceasta de preţioase cuvinte,
îmi şopteşte ochiul,
zău, că nu-mbogăţeşte pe nimeni.
Se-mbracă-n vorbe de spirit
cei săraci cu duhul şi-asfinte
gândul tău din urmă
în noaptea orbilor ipochimeni.
