Frãmântând zile la rând,
Pe masã din cer, un gând
L-am rotit în pãlmi cãus
Pânã l-am fãcut un bus
Bun de pus pe-a vieţii roatã,
Sã-l fac olcutã-nforatã.
Olcuta am smãltuit
Cu culori de cer topit,
Si de mândru curcubeu
Din adânc sufletul meu.
Am ars-o la foc de dor
În al dragostei cuptor
Ca sã fie pãstrãtoare
De grai vechi, din vechi izvoare,
Pentru setea cui ar vrea
Sa asculte vorba mea.
Arsã din pãmânt de-aici
S-o caute si mari si mici;
Sã le potoleascã vreau
Dorurile ce le au!
Iar de-o fi sã se si spargã
Olcuta mea, ciob în iarbã,
Fiii mei, cu gânduri bune,
Cioburile sã le-adune
Si-or lipi cum s-o putea
Frumoasã olcuţa mea,
Sã tinã pe mai departe
Vorba mea, mãcar în parte.
De-o fi stirbã sã rãmâie
Punã-n ea jar si tãmâie,
Sã purifice prin fumuri
Viata lor si a lor drumuri.
Fumul sfânt mirositor
Le fie de ajutor:
Sã-i fereascã orisicând
De rea faptã, de rãu gând,
Sã nu uite niciodat’
Olcuta cine le-a dat.
