Imbatranim incet si sigur, unii mai rapid
decat altii…ne infasuram de sperante si vise
tot timpul acesta, dorim nebuneste si iubim,
apoi incet ne resemnam intru totul…cu pasi
inceti dar siguri noi toti imbatranim si
murim. Insa fara sa ne dam seama, murim de
mii de ori in fiecare zi.
Am dat buzna in viata, fara ca macar sa stiu
incotro, fara ca macar sa fiu intrebata daca
vreau sau nu. E un fapt implinit pentru noi
toti. Regretam sau nu, nu mai conteaza. La
inceput invatam sa zambim in timp ce altii
se bucura pentru acest nesemnificativ act al
inconstientei. Apoi descoperim ca si
lacrimile ne aduc fericirea, cat de ciudat
ar suna, este foarte adevarat. Si plangem,
varsam lacrimi pentru lucruri numai de noi
stiute, pentru ganduri, sperante pierdute,
oameni pe care ii iubim, animalute ce ne
daruiesc de o mie de ori mai mult si pe care
le-am pierdut, pentru motivul de a fi.
Lacrimile acestea sunt menite sa ne mentina
vii. Cat timp vei mai plange esti inca viu.
Cum eram? As vrea sa mai fiu si acum..chiar
daca asta ar insemna sa ma mint. In
inconstienta mea ma credeam desteapta. Vai
cate reusite, fara sa mai conteze cate
nereusite au fost. Insa vine si acea zi in
care din lasitate, din lene sau cine stie de
ce, te trezesti si incepi sa asisti la o
regresie ingrozitor de rapida, ireversibila.
Acel moment este cea dintai clipa in care
incet incepi sa mori. Realizezi cu disperare
ca tot ce-ai visat nu se va intampla
niciodata. Iar la inceput te incapatanezi si
lupti, lupti cu tine insuti, cauti un alt
drum. Un drum pe care il vei gasi, care la
randul lui inseamna regresie, cu tot soiul
de reusite ce le vei avea. Stii ca nu asta e
menirea ta si nu te bucuri, doar zambesti.
Mergi mai departe cautand un alt drum,
disperat te cauti si incerci sa te
ragasesti. Insa in drumul tau intalnesti
oameni, oameni pe care ii iubesti, pe care
ii dispretuiesti, care iti sunt indiferenti,
tot soiul de oameni..insa cel mai dureros
este cand gasesti oameni care sunt cum ai
fost tu. Oameni aparent destepti, asa cum si
tu te credeai odata, acesti oameni, fie
ca-ti sunt prieteni sau dusmani,
inconstient, te fac sa te gandesti la ceea
ce ai fost si nu mai esti. Asisti
neputincios si ii admiri tacut, dand nastere
la un complex, un sentiment profund de
inferioritate, care zi de zi te macina,
desi, incerci sa ignori. Vrei sa te afirmi,
mai ales daca acea persoana e de sex opus.
Esti pe un nou drum fara ca macar sa-l fi
cautat de data aceasta...drumul catre
inferioritate.
