învârtind manivela,
flaşnetarul-
o tornada de vreascuri,
dezlãnţuie prin parcuri...
un corb solitar,
cu aripa-i înnegritã de gânduri,
deseneazã pe nori
caligrafia tãcerii.
când e ceaţã ...
când e somn...
când plopii scuturã ploaia...
din grãmadã de frunze uscate,
ca doua mãrgele din obsidian,
ochii speriaţi ai unui şobolan...
tresar.
2
ar putea fi
ramura unui copac
rãsucitã de trãsnet;
aripa rãnitã
a unui pescãruş
lovit de nãprasnicul ger;
dorinţa de evadare,
din labirintul îngrijorãrilor
cotidiene;
ar putea fi
îmbrãţişarea tainicã
a unui prieten
pitit în ungherele inimii.
3
a bãut din paharul
impostorilor-
fiorul înşelãciunii
îl simte pe buze.
a stat la masa
vânzãtorilor de ţarã-
gustul trãdãrii îi acoperã
cerul gurii
ştiind adevãrul,
a propagat minciuna
drept ţintã a dreptãţii-
lumina roşiaticã
a întunericului
îi sfredeleşte faţa.
4
voi, pruncilor,
ascunşi în umbra
bãtrânilor chiparoşi,
veţi pune pe treptele existenţei
o suflare curatã şi purã de viaţã!
la o parte veţi da ignoranţa;
rãutatea şi reaua credinţã
topite vor fi
în focul iubirii!
o zei,
îmbãtaţi de fumul aroganţei şi a urii,
pãmântul este şi va fi
al oamenilor!
