Agăţat de aerul interior al sihastrului, în
reverie, printre corbi cu aripi structurale,
dese, târam după mine trupul meu despicat de
labirintul nopţi.
Palmele mecanizate ale corbilor ticăiau
precum ceasul fără ramă pe când alte
zburătoare, în haine de hârtie, dormeau pe
schelele unei clădiri.
Timpul era aproape inexistent.
Ploua. Hainele se mulau pe asflat. Ploua
sunetul curgând limbile ceasului intern.
Mă descompuneam în zig-zag precum corbii...
doar că din mine în final a rămas doar un
schelet sudat de palma celui care mă trăgea –
sufletul meu ce mă devora.
Soarele s-a prabusit din nori, luna pe
umerii, lui, ridicand. Ploaia ultravioleta
printre gratiile norilor se strecoara.
Masinile lumineaza, acum, precum cearceaful
de stele ce lumina palatul ceresc.
