De ce cazi din ceruri
Tocmai in casa mea?
De ce te rastignesti
Tocmai pe crucea icoanei mele,
doar ca sa invii mai luminos?
Oare nu vezi
ca lumina ta ma orbeste?
Oare nu intelegi
ca venirea ta ma sperie?
Sau, vrei, poate,
sa ma ispitesti cu faptura-ti?
Cine esti tu,
cel care isi neaga propria existenta?
Tu cel ce ziua emani lumina
Iar noaptea intuneric
doar ca sa te ascunzi?
Esti, oare, ingerul mantuirii mele,
Ori esti, poate, demonul ce ma condamna?
Glasu-ti e tacut,
desi ii simt vibratia in suflet,
Iar atingerea ti-e pala,
desi ma arde si ma ingheata in inima.
Tu ma faci ceea ce sunt,
dar in acelasi timp imi iei tot ce am,
Imi extragi din minte tot ce stiu,
lasandu-ma gol si fara viata
in intuneric si-n lumina.
Tot tu imi dai tot ce-mi doresc,
ma umpli de viata si intelepciune;
Imi iei in schimb identitatea,
ma lasi sa stralucesc in intuneric
ca un felinar ce se aprinde automat
la ora stingerii.
Eu sunt, tu esti,
esti, sunt; noi suntem impreuna
pendula ce se clatina haotic,
Doar pana te gandesti
ca vremea e sa pleci,
lasandu-ma doar cu o parere,
sa ma indoiesc de tine, de mine,
sa cred in tine
si sa cred c-ai existat.
Acum incerc sa te dobor din ceruri
in fiecare zi,
Incerc,
sa te rastignesc pe nenumarate cruci,
in nenumarate icoane,
Dar, niciodata,
nu esti la fel de luminos
ca prima oara.
|
