am trecut acum cateva zile pe langa un inger
care isi cauta aripile, rostolindu-se
ametitor pe deasupra umbrei mele,
ispitindu-ma la fiecare bataie de vant care
ii alunga din fata aerul rece al inaltimilor.
L-am intrebat de ce e atat de gol si cazut in
abisul nostru comun, uitat de intelesurile
frumoase si parca dorind sa-si traverseze
intr-o clipa nemurirea. Mi-a spus ca puterea
sa e acolo, undeva la marginea infinitului,
pastrata de creatia lui in forma cea mai
pura, insa in aripi isi gaseste linistea si
bucuria, pentru ca prin ele poate zbura cu
adevarat. Iar cautarea lor si regasirea lor,
intr-o dezlantuire de sentimente, emotii si
abisalitati, il face sa simta ca traieste cu
adevarat, ca exista prin el insusi intr-o
lume colorata in chemarea spre frumusete si
cunoastere, ca doar un simplu dor dupa
esentele primei sale fiinte il poate face sa
fie cu adevarat inger....
atunci mi-am amintit de prima raza de soare
pe care am cunoscut-o cand ma gandeam adesea
la ingerul meu, cum ar putea el sa nu fie
ceea ce este, tocmai pentru ca asta l-ar
putea face sa nu mai poata zbura acolo unde
pasiunea intalneste cunoasterea iar
cunoasterea intalneste dorinta...
fiecare dintre noi are un inger care ii poate
desena chipul pe cerul albastru al
existentei, atata timp cat prin el insusi
respira doar o forma metafizica de apropiere
dimensionala in creatie si libertate...
sa nu incetam sa credem niciodata ca aripile
noastre de muritori nu pot la fel de frumoase
si de pure precum aripile eterne ale
ingerului care isi cauta pretutindeni umbra
lui oglindita in fiecare dintre noi, atata
timp cat putem sa fim noi insine prin ceea ce
avem noi ca si forma naturala de existenta....
