Cristian Meleşteu
RADIOGRAFIA UNEI ZILE
1. ORA LA CARE, DE OBICEI, OAMENII ÎŞI PLIMBà LINIŞTIŢI CÂINII
Sâmbãtã. Ceasul meu indicã ora 14.23. Mi-e lene sã
opresc pe cineva şi sã întreb cât este ora, aşa cã voi avea
încredere în ceasul meu. Ca de obicei, când nu am ce face, îmi
place sã-mi pun întrebãri. De fapt, cel mai mult îmi place sã-
mi pun întrebãri plimbându-mã pe stradã, îmbrãcat în costumul
meu gri şi cu cravata albastrã, mergând încet şi luându-mi
aerul unui om care se gândeşte la lucruri extrem de
importante. Deunãzi, de exemplu, mã întrebam ce s-ar întâmpla
dacã fericirea ar fi o pasãre? Ne-am cumpãra cu toţii costume
de vânãtori, câini dresaţi, puşti, arcuri, praştii? Am ieşi pe
balcon şi, în timp ce ne bem cafeaua, între douã fumuri trase
din ţigarã, am împuşca tacticos o fericire mai mare sau mai
micã? Din toate aceste întrebãri se naşte altã întrebare,
cãci iatã, întrebarea este mama întrebãrii şi în acelaşi timp,
paradoxal, întrebarea este fiica întrebãrii: noi, miopii, ce-
am face Doamne? I-am strigat întrebarea asta şi lui Dumnezeu,
urcat pe turla celei mai înalte biserici din oraş, sã fiu
sigur cã mã aude şi, imediat, a început sã plouã! Oare
adevãrul stã în picãturile de ploaie? Oare ploaia ne-o dã
Dumnezeu ca sã cãutãm în ea rãspunsul la toate întrebãrile pe
care le-am rostit sau care ne macinã dar nu avem curajul sã le
îmbrãcãm în cuvinte şi sã le lãsãm sã circule printre oameni?
Eram hotãrât sã-mi rãspund la aceastã întrebare, aşa cã am
strâns o sticluţã de apã în timpul unei ploi torenţiale (fapt
care m-a costat douã sãptãmâni de guturai cãci picãturile se
încãpãţânau sã intre prin gura sticluţei şi eu m-am udat pânã
la piele) şi m-am dus cu ea la un prieten chimist sã-i facã o
analizã de laborator. Din pãcate, nu a gãsit decât hidrogen,
oxigen, şi câteva urme de cafea explicabile dacã ţinem cont cã
nu îmi aduc aminte dacã spãlasem sticluţa înainte…
De cele mai multe ori, dupã ce îmi pun atâtea întrebãri,
obosesc. Atunci mã aşez pe o bancã, îmi aprind o ţigarã şi mã
uit dupã oameni. Cred cã dacã aş fi avut un spirit academic aş
fi putut scrie un tratat despre ce sunt oamenii, ce
personalitate au, studiindu-le mersul şi încãlţãmintea. De
exemplu, bãrbatul care trece pe trotuarul stâng, are pantofii,
eleganţi dar comozi, cu urme de praf şi cu talpa tocitã, ceea
ce denotã un om care merge mult pe jos. Manşeta pantalonilor,
la spate, este foarte murdarã de praf, semn cã omul a avut
multe întâlniri şi a folosit aceastã metodã pentru a-şi şterge
pantofii. E clar, omul e un agent de vânzãri. Merge repede,
chiar dacã se vede dupã cadenţa paşilor cã e obosit, este un
agent de succes, un luptãtor, cãci eu în locul lui, dacã aş fi
obosit, m-aş fi aşezat pe o bancã. Sã studiem alt trecãtor:
femeia aceea de pe mijlocul strãzii nu se fereşte de
aglomeraţie ci o cautã. Are un mers lin, unduitor, nu se
grãbeşte, dar este totuşi încordatã, ca o felinã gata sã sarã
pe pradã la momentul decisiv. Nu trebuie sã ridic privirea ca
sã ştiu cã fundul ei cautã prin fiecare mişcare ondulatorie pe
care o face, sã atragã bãrbaţii… Pantofii ei sunt o imitaţie
autohtonã dupã firmele de marcã, deci bãrbaţii pe care-i
atrage în cursã şi în patul ei fac parte din clasa de mijloc:
nu sunt bogaţi, dar nici nu-i dã sãrãcia afarã din casã, este
un exemplu clasic al I.M.M.-urilor ambulante…
Dar destul m-am uitat dupã alţii! Am obosit iar şi mã
doare capul. Întotdeauna mã linişteşte sã mã duc pe malul
râului şi sã mã sãrut cu o salcie pletoasã. Când mã satur de
sãrutat (cãci niciodatã salcia nu vrea sã ajungem mai departe,
îmi spune sã o duc acasã cãci nu se cade sã facem dragoste în
public, dar îmi e fricã de vecina care este cu ochii tot
timpul pe geam şi, în plus, e foarte bunã prietenã cu mama
care nu ştiu ce-ar zice dacã ar afla cã am adus o salcie
acasã) mã întind pe pãmânt şi-mi pun capul în poala ei şi-mi
şuierã printre crengi poveşti dulci. De multe ori adorm, de şi
mai multe ori n-o bag în seamã cãci, deşi este foarte frumoasã
nu este foarte inteligentã, şi îmi repetã la nesfârşit
aceleaşi poveşti, lucru care, sincer sã fiu, mã cam
plictiseşte. Atunci mã duc şi vorbesc cu râul, care îmi spune
de fiecare datã alte şi alte lucruri despre locurile pe unde a
umblat, sau îmi aratã gânduri omeneşti scuturate în prag de
toamnã şi aruncate de vânt în apa lui, ca sã le înece…
Pe vremuri, am avut un prieten yoghin. Stãtea ore
întregi, nemişcat, în poziţia lotus şi mã asculta fãrã sã se
plictiseascã. Mânca numai verdeţuri, respecta toate posturile,
miercurea şi vinerea ţinea chiar post negru, iar dacã se afla
într-o încãpere în care se fuma, îşi ţinea respiraţia tot
timpul cât stãtea acolo. În rarele momente în care mi-a
vorbit, am aflat cã a transcedat în Tibet, unde a vorbit cu un
guru în vârstã de 783 de ani, care trãia gol, înfãşurat în
pãrul şi barba lui, ca un cocon de vierme de mãtase. De la el
a aflat cã existã un loc unde anii pãmânteşti sunt secunde,
deci oamenii pot trãii mii şi mii de ani. Era un autodidact,
învãţa zilnic matematicã, fizicã, limbi strãine, filozofie,
citea beletristicã. Ajunsese la performanţa de a rezolva
probleme de matematicã şi fizicã de la olimpiadele
internaţionale şi sã vorbeascã 8 limbi strãine, şi se pregãtea
în continuare, convins cã, având timpul de partea lui, peste o
sutã de ani, sau peste o mie, va ajunge cel mai deştept şi
educat om din lume. Într-o zi, în timp ce exersa o nouã
tehnicã de respiraţie, pe trecerea de pietoni, l-a lovit o
maşinã si prietenia noastrã s-a sfârşit brusc…
Cele mai multe necazuri mi s-au tras de la femei. Sã fi
avut 14-15 ani când bãieţii de la bloc, ca sã-i scutesc de o
datorie de 50 de lei la barbut, m-au dus într-un cartier
mãrginaş al oraşului, m-au lãsat în dreptul unei uşi, spunându-
mi sã zic cã sunt trimis de ei, cã de restul se ocupã ea. Ea,
se numea Suzana şi era o unguroaicã de vreo 40 de ani, grasã,
cu buzele vopsite cu prea mult roşu, cu un pãr galben, murdar,
dar era femeie, şi eu mã cam trezeam de la o vreme noaptea,
transpirat în urma unor vise neclare. Auzisem pe bãieţii mai
mari povestind seara la bloc, ce le fãcuserã fetelor, aşa cã-
mi dãdui pantalonii jos şi mã repezii peste ea în pat. Peste 5
minute Suzana îmi arãtã râzând un galoş, pe care-l ţinuse
strâns între picioare, întârziind astfel prima mea întâlnire
cu locul acela atât de plãcut al femeii… De atunci am mai fost
de multe ori pe la ea, plãtind, sau, când nu aveam bani,
ducându-i un colier sau o brãţarã furate de la mama, ori un
borcan cu ardei, gogoşari castraveţi sau zacuscã, furate de la
bunica. Într-o zi, a venit la Suzana un bãrbat între douã
vârste, înalt, solid, cu mustaţã. A venit şi a doua zi, şi a
treia, şi tot aşa, pânã când, într-o sâmbãtã, a plecat înapoi
de unde venise, luând-o şi pe Suzy cu el. De atunci îmi doresc
s-o mai întâlnesc încã o datã sã-i pun o întrebare care mã
macinã de mult: ea, unguroaicã ce nu reuşise sã înveţe bine
româneşte, şi avea nişte povesti fascinante despre mari
capitale ale pãmântului în care fusese, şi despre conţi,
marchizi, vedete de cinema, mari oameni de afaceri şi bancheri
ai lumii care-i puseserã averile lor la picioare ca sã o aibã
o datã, prin ce întorsãturã a sorţii ajunsese în orãşelul
nostru prãfuit, de provincie? Destinele oamenilor, mai ales a
celor cu cãi întortocheate în viaţã, cu urcuşuri
surprinzãtoare şi cãderi bruşte, m-au fascinat mereu. Am citit
într-o revistã despre un om care s-a nãscut fãrã mâini şi
învãţase sã scrie cu pixul ţinut în gurã. Aşa, el i-a scris
lui Dumnezeu cea mai frumoasã scrisoare pe care a scris-o
vreodatã un muritor, apoi a rupt-o bucãţele, a luat-o în gurã
şi a scuipat-o peste balcon, într-o zi cu vânt puternic.
Vântul este poştaşul lui Dumnezeu şi scrisoarea a ajuns la
destinaţie. Dumnezeu a citit unul dintre petice şi i-a plãcut
şi atunci i-a dat lui Sfântul Petru schoci şi l-a pus sã
refacã scrisoarea. Dupã ce a citit scrisoarea şi-a dat seama
cã omul are dreptate: sunt atâţia oameni care au douã mâini şi
nu fac nimic şi, iatã, omul acesta nu are nici o mânã şi îşi
doreşte sã facã atâtea lucruri. Aşa cã i-a trimis tot prin
intermediul vântului, o alifie cu care sã se ungã pe cioatele
braţelor. Omului i-au crescut mâini, dar acest lucru nu i-a
folosit prea mult. S-a fãcut casier la Banca K şi într-o zi a
furat toţi banii ca sã fugã cu nevasta lui frate-sãu, care
nevastã de fapt, pe el iubise din totdeauna, dar nu i-o
spusese fiindcã el nu avea mâini, iar ea nu putea trãi fãrã
mângâieri. Şi acum omul zace în închisoare şi blesteamã clipa
când a luat pentru prima oarã pixul în gurã…
Şi eu mi-am dorit mereu sã scriu, dar nu ca omul acela
fãrã mâini o scrisoare cãtre Dumnezeu, cãci aveam cam tot ce-
mi doream şi dacã din când în când apãreau în viaţa mea
probleme sau necazuri încercam sã trec peste ele, convins cã
Dumnezeu nu-ţi dã mai mult decât poţi duce. Eu vroiam sã scriu
o carte care sã rãmânã în conştiinţa oamenilor, sã le
influenţeze viaţa, sã le-o îmbunãtãţeascã. Vorbisem cu foarte
mulţi oameni de afaceri, profesori, cercetãtori, oameni de
succes, încercând sã aflu acel punct comun al lor şi sã scriu
o carte care sã fie o reţetã, ca sã reuşeşti în viaţã. Deşi
factorul determinant al acestei reuşite era cunoscut de toatã
lumea, el fusese îmbrãcat în nişte lozinci prãfuite care îi
ascundeau profunzimea, una fiind chiar înscrisã pe toate
lozurile: â€ŢCine nu riscã nu câştigã!". Scrisesem deja primele
douã capitole ale cãrţii, când, brusc, m-am îmbolnãvit:
înghiţisem doi sâmburi de mãslinã şi simţeam cum îmi cresc doi
mãslini în stomac, unul pe partea stângã, altul pe dreapta. La
început nu a fost chiar aşa rãu, eram doar puţin balonat, dar,
cu timpul, crescurã prea mult şi începurã din când în când sã
îmi gâdile cu frunzele creierul. De la gâdilatul acesta mã
apuca un râs al gândirii nemaipomenit. O prietenã care mã auzi
astfel râzând îmi spuse: â€ŢDu-te, dragã, la un doctor!", şi
fiindcã ţineam mult la ea, i-am îndeplinit dorinţa. Doctorul
mi-a recomandat sã beau cât mai puţinã apã ca sã stopez
creşterea mãslinilor şi sã stau cât mai mult cu burta la
soare, poate se usucã... Fiindcã era iarnã, nu putem sta
întins cu burta la soare, aşa cã i-am urmat doar prima parte a
sfatului, de atunci am bãut numai whisky. Într-o searã, dupã
vreo 14 de sticle sau pahare de wiscky, nu mai ştiu foarte
clar, m-a apucat o melancolie ciudatã. Mi-am adus aminte de
copilãrie, de prisaca cu stupi a bunicului, lângã care
stãtusem atâtea clipe, şi, mai ales, mi-am adus aminte de
caietul în care fãcusem înregistrãri cronologice şi
sistematice cu privire la activitatea din cadrul stupului, la
rolul fiecãrei albine. Am cãutat în cufãrul în care ţineam
toate lucrurile mele de valoare şi l-am gãsit! Am citit cu
atenţie totul şi mi-am dat seama ce comoarã ţin în mânã! M-am
aşezat la maşina de scris şi am conceput un raport cãtre şeful
statului în care i-am arãtat cã Regina trebuie sã fie stãpâna
ţãrii şi totul trebuie organizat dupã regulile Stupului.
Rãspunsul la scrisoare a fost adus de doi indivizi foarte bine
îmbrãcaţi şi extrem de politicoşi, cãci mã sunaserã înainte la
telefon şi îmi spuseserã sã-i aştept. Mã îmbrãcasem în
costumul negru nou-nouţ, pe care mi-l cumpãrasem pentru
viitoarea mea cãsãtorie cu celebra cântãreaţã S., cãreia îi
aflasem adresa de la un prieten taximetrist ce o dusese de
câteva ori acasã, şi îi scrisesem cerând-o de nevastã, aşa cã
eram pregãtit pentru întâlnirea mea cu marele om de stat,
care, fãrã îndoialã, vroia sã mã felicite şi poate chiar sã mã
decoreze pentru descoperirea fãcutã. În schimb, cei doi m-au
dus în faţa unui om cu multe trese metalice pe umãrul hainei,
probabil ca sã audã când vine ploaia, cãruia i-am spus, ca un
om bine crescut ce sunt, â€ŢBunã ziua!". â€ŢTâmpitule, mi-a
rãspuns, crezi cã şeful statului nu are altceva de fãcut decât
sã asculte pe toţi analfabeţii şi fãtãlãii care cred cã au
soluţia tuturor problemelor?". I-am rãspuns cã nu sunt
analfabet, cã sunt chiar licenţiat al unei facultãţi, iar
referitor la termenul â€Ţfãtãlãu", l-am rugat, nefiind un termen
uzual în vocabularul meu, sã mi-l defineascã pentru a-l putea
înţelege. â€ŢCu ce te ocupi jigodie?", m-a întrebat el enervat,
dovedind o incoerenţã clarã în gândire, cãci întrebarea lui nu
avea nici o legãturã nici cu ce mã întrebase prima datã, nici
cu termenul de â€Ţfãtãlãu" pe care eu îl rugasem sã mi-l
explice. â€ŢSunt scriitor şi ziarist, i-am rãspuns.". â€ŢBine,
atunci ia o coalã de hârtie şi scrie aici despre cine
este â€ŢRegina" şi cine face parte din â€ŢStup", da la obiect, sã
nu-mi baţi câmpii ca-n articolele ãlea în care în loc sã zici
clar care-i producţia de grâu şi porumb la hectar, te apuci sã
ridici în slãvi ţãranii pentru sudoarea care o varsã, cã cu
mine nu-ţi merge, te bag în mãta imediat!". Am luat foaia de
hârtie şi pixul şi am scris, fãrã sã bat câmpii cã matca sau
regina este conducãtoarea stupului, iar din stup fac parte
albinele şi trântorii. A citit, a luat hârtia, a mototolit-o,
a aruncat-o, apoi s-a ridicat, a luat-o înapoi, a îndreptat-o
mormãind cã hârtia aceea poate fi o probã, apoi s-a rãstit la
mine: â€ŢBã, tu eşti tâmpit?". I-am spus cã atunci când venisem
mi-a spus cã sunt tâmpit, dar dacã acum se întreabã e un lucru
bun, e un semn cã se îndoieşte de justeţea afirmaţiei pe care
o fãcuse iniţial, şi, dacã mai purtãm douã trei discuţii,
poate se lãmureşte care este adevãrul. S-a enervat, am vãzut
cã pe frunte îi apãrea o venã foarte groasã care-i juca ca un
şarpe, mi s-a fãcut milã de el şi i-am întins flaconul
de â€ŢDiazepam", care pe mine mã ajutã foarte mult, dar mi-a dat
peste mânã şi a ieşit din camerã spunând: â€ŢÃsta e de
competenţa lui Baniciu!". Baniciu era unul care se credea
doctor. Cel puţin se îmbrãca ca ei, avea stetoscop, ştia sã ia
tensiunea, dar era evident cã nu poate fi doctor cãci îmi
punea nişte întrebãri extrem de copilãreşti, la care un doctor
ar fi trebuit sã ştie rãspunsul: â€ŢCine este preşedintele
ţãrii?", â€ŢCum îl cheamã pe cãpitanul echipei naţionale de
fotbal?", â€ŢCare este cea mai mare stea a galaxiei
noastre?", â€ŢCâţi iezi avea capra cu trei iezi?", â€ŢCine a
mâncat-o pe Scufiţa Roşie?", şi multe altele de acest fel,
apoi mã puse sã rezolv nişte probleme de matematicã de clasa a
treia, sã rãspund la nişte ghicitori, printre care şi celebra
ghicitoare care se terminã cu â€ŢGhici ciupercã-ntr-un picior
cei?", apoi îmi dãdu sã citesc â€ŢPunguţa cu trei bani",
continuarea celebrei povestiri â€ŢPunguţa cu doi bani", şi îmi
ceru sã i-o povestesc. Mi se face foarte uşor milã de oameni,
o datã mi-am dat toţi banii pe care-i aveam în casã unei
cerşetoare, şi am mâncat o sãptãmânã numai covrigi, pe
datorie, cãci o cunoşteam pe covrigãreasã şi avea încredere cã
o sã-i dau banii la salariu, aşa cã mi s-a fãcut milã şi de
omul acesta care vroia cu atâta îndârjire sã fie doctor şi i-
am rãspuns cât am putut de detaliat la toate întrebãrile. Omul
a luat însã joaca sa de-a doctorul în serios: â€ŢSunteţi bolnav,
foarte bolnav, aveţi nevoie de multã odihnã. Locul unde o sã
vã trimit o sã vã ajute…".
2. MOARTEA CELUI DE-AL 60-LEA MINUT
ŞI NAŞTEREA UNEI ORE DE DUPÃ - AMIAZÃ
Locul de odihnã era un sanatoriu pentru cei suferinzi de
boli nervoase. Ne fãceau câteva bãi pe zi, bune, chiar dacã nu
se prea pricepeau, cãci apa era când prea rece, când prea
fierbinte. Camerele erau mari, spaţioase, sanatoriul era un
fost conac boieresc foarte puţin transformat şi modernizat. De
pe pereţi ne priveau mereu foştii proprietari îmbrãcaţi cu
fracuri negre şi cu pieptul plin de decoraţii. Eu îi priveam
mai rar, şi atunci pe furiş, cãci aveau nişte ochi mari,
vultureşti, care mã cam speriau…
Curtea sanatoriului era mare, plinã de iarbã, flori şi
plopi, pe lângã care şi mie îmi plãcea sã trec adeseori,
netulburat de nimeni, aducându-mi aminte de marii oameni ai
lumii care-mi influenţaserã tinereţea prin modul lor atât de
profund de a gândi şi prin adevãrurile pe care mi le
dezvãluiserã prin opera lor: Platon, Aristotel, Descartes,
Bergson, Nietzche…
În toate plimbãrile pe care le-am fãcut am fost oprit de
un gãrduleţ ce bara accesul cãtre un drumeag ce se pierdea în
inima unei pãdurice învecinatã cu conacul nostru. Am întrebat
câţiva colegi mai vechi, un îngrijitor şi un asistent, l-am
întrebat şi pe grãdinar de ce este înãlţat gardul acela, dar
toţi s-au uitat cu milã la mine, spunându-mi cã nu existã
nici un gard acolo! Ştiam cã ascund ceva, o mare tainã sau
poate eu eram singurul capabil sã-l vãd. Târziu, am cãpãtat
curajul de a sãri gardul şi de a mã aventura sã aflu unde duce
drumul, gândindu-mã cã dacã mã voi rãtãci, cineva îşi va da
seama dupã pijamale şi halat de unde vin, şi mã va aduce
înapoi. În plus, citisem multe cãrţi, şi printre ele şi â€ŢHans
şi Gretel", aşa cã nu am fãcut greşeala de a-mi marca drumul
cu firimituri de pâine ci cu pietricele albe, cu care avusesem
inspiraţia de a-mi umple toate buzunarele… La capãtul drumului
se afla o capelã! M-am gândit cã se întâmplã o minune, cã nu
degeaba am fost eu alesul! Mi-am fãcut trei cruci mari, fãrã
grabã, aşa cum mã învãţase bunica, apoi am intrat. Înãuntru se
aflau douã morminte! Pardoseala, de lemn înnegrit, putrezit şi
mâncat de carii, fusese smulsã haotic, mai târziu am aflat cã
sãtenii înfipseserã târnãcoape, sape, drugi de fier, ca sã
ajungã la cele douã morminte unde îşi dormeau somnul de veci
boierul şi soţia lui, despre care circulau poveşti fabuloase
cum cã ar fi luat cu ei în groapã bijuterii nepreţuite. Şi mai
târziu am aflat de la doi colegi de suferinţã care cam iubeau
bãutura şi mai sãreau gardul sã fugã în sat, cã cea mai mare
cârciumã îi aparţinea unuia care pe vremuri fura noaptea din
grãdinile oamenilor ca sã aibã cu ce-şi hrãni cei 9 copii…
Am fost aşa de rãvãşit de imaginea celor douã morminte
profanate, cã abia dupã câteva minute am avut puterea sã-mi
ridic privirea… De pe pereţi, cu aurele jupuite de cãutãtorii
avizi de aur, cu veşmintele rupte şi prãfuite, cu ochii parcã
plângând de jale, mã priveau cinci îngeri. În copilãrie mi-l
prefiguram pe Dumnezeu ca pe un moşuleţ respectabil, cu barbã
mare şi albã, cu o privire calmã şi blândã, aşa cum îl vedeam
stând liniştit pe perne fãcute din norişori, pe pereţii
bisericilor în care bunicã-mea, fie-i ţãrâna uşoarã, mã ducea
de sãrbãtori sã mã rog şi sã mã spovedesc. Când am crescut, am
citit Biblia de mai multe ori, prima datã cu mintea şi nu am
acceptat-o, apoi cu inima şi totuşi, nu am înţeles-o, doar
când am lipit paginile rupte de atâtea rãsfoiri, cu bucãţi din
sufletul meu, am fost luminat şi l-am înţeles pe Dumnezeu în
întreaga lui dimensiune. De atunci fusese cu mine, în mine, la
fiecare frazã pe care o scriam, la fiecare bucatã de pâine pe
care o bãgam în gurã, la fiecare femeie pe care o iubeam… În
ziua aceea, pentru prima datã în viaţã, m-am îndoit de
existenţa lui Dumnezeu! Înţelegeam cã acceptase sã-şi
jertfeascã fiul ca sã spele omenirea de pãcate, înţelegeam
chiar cã putuse sã rãmânã surd la deznãdãjduitul strigãt â€ŢEli,
Eli, lama sabactani!", dar nu puteam înţelege cum, chiar în
nemãsurabila lui bunãtate, acceptase sã-i fie cãlcatã şi
jefuitã atât de barbar casa! Atunci, brusc, din senin, în
mijlocul capelei apãru o luminã caldã, blândã şi mã simţii
ruşinat şi cu sufletul greu…
Ziua urmãtoare am mãturat, am fãcut curat, apoi am
aprins lumânãri, am improvizat o cãdelniţã dintr-o cutie de
conserve, am umplut-o cu tãmâie furatã de la preotul Aurel ce
venea sâmbãta sã ne spovedeascã, şi, fiindcã fusesem la foarte
multe comemorãri ale personalitãţilor şi am o memorie
excelentã, am ţinut o slujbã de pomenire pentru rãposaţi…
I-am dat administratorului Anghel ceasul meu elveţian,
brãţara şi lanţul de aur, sã le vândã şi sã-mi cumpere vopsele
şi pensule, spunându-i cã peisajul mã inspirã şi trebuie
neapãrat sã-mi transpun sentimentele pe pânzã. Am pictat douã
tablouri pe un cearşaf, ca sã scap de curiozitatea celor din
jur, care bãnuiau cã se petrece ceva, având grijã sã folosesc
cât mai puţinã vopsea. Doctorul le-a vãzut, i-au plãcut, le-a
luat şi peste o sãptãmânã mi-a adus un pachet de Kent,
vopseluri şi pânzã, spunându-i sã mai fac şi altele. Nu vroiam
sã-l supãr pe domnu’ doctor, dar aveam alte treburi mai
importante: mã apucasem sã restaurez capela şi aveam atâta
forţã, energie şi inspiraţie încât eram convins cã sunt doar
mâna cu care lucreazã Dumnezeu, ca sã nu se murdãreascã de
vopsele… Dupã o sãptãmânã m-am oprit din muncã. Cioplisem douã
cruci de lemn pentru morminte în locul celor de marmurã
furate, îngerii aveau acum haine noi şi aure care strãluceau
de parcã ar fi fost de aur! Eram mulţumit, dar foarte obosit,
aşa cã m-am întins sã mã odihnesc.
- Îţi mulţumim cã ai avut milã de oasele noastre care
îngheţau de frig în haine rupte, de capetele noastre ce nu mai
puteau gândi cum trebuie pe jumãtate sparte, mulţumim cã ne-ai
redat strãlucirea, acum nu mai suntem sãracii Raiului!
Locuiam de ceva timp într-un sanatoriu de nebuni, poate
trãind printre ei mã molipsisem şi eu de boala asta, dar,
Doamne, îngerii de pe pereţi îmi vorbeau!
- Om bun, fã-mi şi mie ochiul stâng un pic mai mare, în
partea asta e întuneric şi stând atâţia ani, fãrã mãcar lumina
unei lumânãri, mã tem cã am fãcut miopie…
Era clar, îngerii îmi vorbeau! I-am deschis mai mult
ochiul îngerului, şi, fiindcã mã rugase frumos, i-am schimbat
culoarea ochilor din cãpruiul acela şters într-un albastru
viu, cum era vopsitã şi sala noastrã de mese. Mã cam costase
refãcutul capelei, în plus, fiind un adept al lui Descartes,
nu eram prea sigur cã tot ce se întâmplã este real, aşa cã i-
am rugat pe îngeri sã-mi îndeplineascã trei dorinţe, iar doi
dintre ei sã-mi facã o surprizã. Prima dorinţã a fost sã-mi
aducã în pustietatea asta o femeie care sã-mi umple golul din
inimã. A doua dorinţã a fost sã mã fac bine dacã totuşi sunt
bolnav. A treia dorinţã era ca Baniciu, doctorul care mã
bãgase aici, sã-mi devinã coleg de camerã. Îngerii mi-au fãcut
cu ochiul, s-au scuzat cã nu pot bate palma cu mine şi vântul
începu sã urle sãlbatic, ca un lup, iar clopotele pe care
bisericuţa ar fi trebuit sã le aibã, începurã sã batã,
pecetluind înţelegerea noastrã…
Într-o searã, deşi îmi fãcuserã injecţia, nu reuşi sã
adorm. În minte gândurile negre jucau un joc de şah în care
gândurile albe îşi mutau piesele din colţ în colţ, rãmânându-
le doar speranţa cã n-au sã piardã…
O nelinişte îmi cuprinsese inima ca o ghearã de vultur
prada. M-am uitat într-o micã oglindã, la lumina generoasã a
lunii şi atunci am vãzut pentru prima datã în viaţã cã încep
sã îmbãtrânesc. Câteva fire albe îmi jucau prin pãrul încã
des, pe frunte îmi erau sãpate cu o daltã şanţuri…
â€ŢCât de mici suntem şi câte ambiţii avem, suntem nişte
râme care ne lãfãim în marea grãmadã de bãlegar, liniştiţi şi
mulţumiţi, fãrã sã ne dãm seama cã, într-o zi, se va gãsi un
pescar înrãit, care sã facã abstracţie de miros şi sã
cotrobãie cu un bãţ dupã noi, sã ne prindã, sã ne agãţe într-
un cârlig şi sã ne arunce, fãrã milã, momealã la peşti…", am
realizat, â€Ţtrebuie sã existe ceva care sã dea sens vieţii,
poate o altã viaţã care sã urmeze, e absurd ca totul sã se
sfârşeascã!" Mi-era rãu, foarte rãu, un rãu sufletesc, care mã
durea şi în mâini, şi-n picioare, ca o febrã muscularã…M-am
ridicat cu scârbã de mine şi de oameni, hotãrât sã mã duc în
pãdure, la capelã, sã mã-ntind pe-un mormânt şi sã nu mã mai
ridic niciodatã de-acolo…M-am plimbat pentru ultima oarã pe
lângã copacii din curte, i-am sãrutat şi i-am rugat sã mã
ierte cã nu pot sã-mi petrec ultimele clipe alãturi de ei,
cãci nu ne lãsaserã nici cravate, nici curele şi nu gãseam
nici o sfoarã mai groasã, în plus mi-era fricã sã nu le rup
vreo creangã…
Am sãrit gardul sã intru pe drumeagul bine cunoscut din
pãdure, dar acolo nu mai recunoşteam copacii, iarba, cãrãruia
nu se mai vedea. Am ridicat ochii spre cer sã-i strig lui
Dumnezeu sã mã lase sã ajung la capelã, sã mã lase sã scap de
doctori, de injecţii, de nebuni, de întrebãri, de gânduri, de
rãspunsuri care întârzie sã vinã! Am rãmas mut, însã, de
uimire! Undeva, în pãdure, luminau douã stele albastre, sau
poate ochii lui Dumnezeu! Am cãzut în genunchi, am rostit o
rugãciune, m-am închinat şi-am plecat la drum, cãlãuzit de
cele douã stele albastre…
Capela era luminatã feeric de zeci de lumânãri, iar
înãuntru, despletit, întins pe podele, era un înger cu chip de
femeie (prima oarã am crezut cã e diavolul, atât de frumoasã
şi perfectã era, apoi am realizat cã totuşi diavolul nu este
atât de îndrãzneţ încât sã se dezlãnţuie în casa domnului)
care-i ruga pe ceilalţi îngeri sã se coboare de pe perete şi
sã se iubeascã cu ea! Am intrat şi-am ştiut din clipa când ne-
am privit în ochi cã în noaptea aceea, pentru mine, s-a nãscut
dragostea care avea sã mã mântuie de toate pãcatele… Îngerul m-
a luat în braţe şi a început sã mã mângâie şi sã mã sãrute pe
faţa mea cu barba crescutã şi înţepãtoare, (ce lucru infam e
totuşi sãrutul, Isus, care a propovãduit tot timpul iubirea a
fost trãdat printr-un sãrut) apoi a început sã dea din aripi
şi ne-am înãlţat, ne-am înãlţat, sus, sus, din ce în ce mai
sus, pierzându-ne printre stele de toţi ochii curioşi…
De atunci ne-am mai avântat de multe ori în zbor, iar
într-o zi în care clopotele bãteau vestind cã va veni o
ninsoare de miei albi peste lume, iar la masã ne servirã ouã
roşii, îngerul meu nãscu, în timp ce venea sã ne întâlnim, la
rãdãcina unui copac, având ca moaşe o cãprioarã şi o bufniţã,
un bãiat cãruia îi puse numele de Ion, dupã cel al unei
personalitãţi, pe care o îndrãgise din prima clipã când îl
vãzuse zâmbind pe ecranul televizorului…
O datã cu primele urlete ale micului Ion, viaţa noastrã
se schimbã. Îngerul avea mereu nevoie de bani, â€ŢPentru copil,
el trebuie sã aibã tot ce e mai bun…", iar eu, închis într-un
spital de nebuni, nu gãseam soluţii… Mi-am adus aminte de
doctorul care-mi adusese un pachet de ţigãri şi vopsele
spunându-mi sã mai pictez şi alte tablouri, aşa cã m-am dus la
el şi i-am spus cã-mi revine inspiraţia şi cã-i mai voi picta,
dar, fiindcã prin munca mea creez o plusvaloare, crescând
preţul pânzei şi al vopselurilor cu imaginaţia şi viziunea
asupra lumii, pe care o transpun în creaţiile mele, nu pot
face lucrul acesta fãrã sã fiu plãtit. Mi-a spus sã-i aduc
tablouri şi sã n-am nici o grijã: â€ŢCât mai multe, am o casã
mare, cu pereţi care suferã de pudoare cã sunt dezbrãcaţi şi
vreau sã le croiesc haine din tablourile tale…" I-am adus şi
mi-a dat pe fiecare tablou o hârtie verde, pe care scria o
sutã, â€Ţ…sã ai grijã sã nu te prindã cineva cu ele, cã dai de
belea!", şi de care îngerul meu a fost foarte mulţumitã.
Peste ani, în timp ce hoinãream pe strãzile capitalei,
am fost atras de un afiş ce anunţa expoziţia unui pictor cu
nume ca al meu. Am intrat în galeria de artã şi-am vãzut
portretele lui Guţã, al lui Stan, al lui Vasile Bubosu, copaci
din curtea sanatoriului având atârnate de ramuri, la capãtul
unei curele groase, militãreşte, pe doctori şi pe asistenţi… L-
am întrebat pe un domn îmbrãcat la patru ace şi cu un trabuc
în colţul gurii, ce pãrea gazda expoziţiei, cam cât costã un
tablou. M-a privit din cap pânã-n picioare, privirea i-a rãmas
pe pantofii mei nu tocmai noi, şi mi-a rãspuns fãrã poftã,
încet, de parcã mi-ar dezvãlui un mare secret: â€ŢMult, mult…",
apoi a plecat cãtre vizitatorii mai bine îmbrãcaţi…
Timpul trecea şi, o datã cu el şi pofta de bani a
îngerului meu, care începuse sã capete aspect uman: se
îngrãşase, începuse sã-şi vopseascã pãrul blond, ţipãtor, se
îmbrãca cu haine foarte strânse pe corp şi de nişte culori
ţipãtoare… Munceam însã pentru copilul acela, pe care mi-l
aducea din când în când la capelã sã îl vãd. Începuse sã
vorbeascã, dar mã supãra: îi spuneam sã-mi zicã â€Ţtatã", dar el
se încãpãţâna sã mã cheme â€Ţnenea"…
3. OMUL CARE MESTECÃ SECUNDE ÎN LOC DE SEMINŢE
ŞI SCUIPÃ MINUTE ÎN LOC DE COJI
Cam în acea perioadã mi-a sosit un nou coleg de camerã,
în locul lui Corneluş, fost paraşutist, care murise încercând
sã sarã de pe acoperiş, la punct fix, cu o paraşutã încropitã
dintr-un cearceaf. Noul meu coleg era doctorul Baniciu, cel
care mã adusese aici! Omul venise într-o zi acasã de la
serviciu, umpluse cada cu apã, şi îşi bãgase copiii, soţia şi
bunicii în ea sã îi boteze! Nu mã recunoscu, se credea Ion
Botezãtorul şi-mi dãdu 500 de lei din borseta lui plinã cu
bani, de care copiii aveau grijã sã nu se goleascã niciodatã,
ca sã-l las sã mã boteze. I-am construit pentru 1.000 lei apa
Iordanului, dintr-un burlan pe care l-am despicat, apoi,
pentru 25 lei pe gãleatã, aveam grijã ca fluviul sã aibã apã
curgãtoare… Pentru încã 200 lei mã lãsai convins sã-i gãsesc
pãgâni dornici sã se creştineze. Norocul meu era cã nu avea
memorie deloc, aşa cã puteam sã-i aduc întotdeauna la botez pe
Gavril, Luca şi Matei, bolnavi care sufereau de mania
persecuţiei religioase, bucuroşi sã fie botezaţi şi sã asculte
imnurile de slavã înãlţate de Baniciu.
Îngerul meu, acum cu faţã umanã (cãpãtase între timp şi
un nume, atât de şters însã, cã nu mi-l mai aduc aminte), se
arãta mulţumitã de banii pe care-i aduceam, mã pupa pe obraz,
câteodatã mã şi sãruta şi mi-l aducea des pe copil. â€ŢPentru el
munceşti, sã nu pregeţi sã faci nici un efort, e sânge din
sângele tãu, carne din carnea ta, uite cum îţi seamãnã la
ochi", îmi spunea, mângâindu-l pe Ion pe pãr cu mâna încãrcatã
de brãţãri groase de aur…
Timpul trecea mai uşor, acum cã aveam pe noul meu coleg
de camerã, pe care-l puneam sã-mi rezolve probleme de
matematicã, sã-mi rãspundã la ghicitori, sã citeascã fragmente
din cãrţi şi sã le povesteascã. Eram şeful camerei şi dacã
refuza sã mã asculte, rãmânea în ziua aceea nemâncat…
Spre deosebire de mine, care îmi simţeam, pe zi ce
trece, mintea mai limpede, starea lui Baniciu se agrava, se
credea închis în temniţele lui Irod, şi începuse sã strige tot
mai des cã Alesul va veni, cã mai avem foarte puţin timp sã ne
pocãim, cã vom fi toţi supuşi judecãţii Lui şi vom plãti
pentru toate greşelile noastre, pentru felul în care ne-am
purtat urât atâţia ani cu oamenii de lângã noi…
Într-o dimineaţã se agãţã de braţul meu, cãzu în
genunchi şi îmi spuse cu voce stinsã şi umilã: â€ŢPãrinte, îmi
apasã inima o mare tainã pe care nu o mai pot duce… Te rog ca
pe Dumnezeul pe care trebuie sã-l ţinem ascuns în pivniţe ca
sã nu ne vadã ochii care nu scapã nimic, spovedeşte-mã pãrinte
şi iartã-mã pentru greşelile mele! Elibereazã-mi sufletul
pãrinte, am fost unul dintre creatorii iadului aici, pe
pãmânt, mi-e fricã sã ajung sã trãiesc acolo pe lumea
cealaltã!". Braţul de care se agãţase şi pe care-l strângea cu
înverşunare, mã durea, cred cã pielea mi se învineţise, în
plus, simţeam regretul în ochii lui, aşa cã pentru 3.000 lei,
pe care mi-i dãdu fãrã sã comenteze, l-am bãgat sub halatul
meu negru, mi-am odihnit mâna pe capul lui, aşa cum fãcea
pãrintele Mihai, la care bunica mã ducea în copilãrie sã mã
spovedesc, şi l-am îndemnat blând sã-mi mãrturiseascã… Îmi
mãrturisii cã îşi vânduse, prin intermediul unui avocat uns cu
toate alifiile, care reuşise sã dateze actele cu câteva luni
înainte de intrarea lui în sanatoriu, pentru a nu putea fi
atacate de moştenitori, cele douã apartamente şi vila din
oraş, casa şi un petic de pãmânt de la ţara, maşinile, unor
strãini plini de bani, pe care-i cunoştea din perioada când
încã era doctor şi care, atraşi de frumuseţea mioriticã a
plaiurilor noastre, începuserã sã împânzeascã ţara, sub
pretextul cã-şi cautã oportunitãţi de afaceri sau vor sã-şi
completeze studiile, şi începuse sã strângã bani, (din aceia
verzui care-i trebu
|
