Am rãmas singur cu gândurile mele, cu
chipurile şi vocile acelora care odatã,
demult, au trãit ca şi mine într-o lume a
ideilor. Şi ei au crezut aşa cum cred şi eu
cã acest joc, tulburat de întrebãri, urcã
şi coboarã din înaltul cerului luminându-ţi
mintea. Dar când s-au petrecut toate
acestea, nu ştiu! rãmân mirat la ceasurile
care trec atât de repede, parcã cu mult mai
repede de cum treceau când eram copil. Pe-
atunci ora avea şaizeci de minute, acum, în
anul 2005 ora are mult mai puţin, poate
patruzeci sau chiar treizeci de minute. Dar
ce conteazã aceste minute în faţa unui joc
de idei? Cu capul prins în palme gândesc la
tot ce a trecut în cei cincizeci de ani de
viaţã petrecuţi pe Pãmânt. Atât de repede s-
au dus şi parcã mai ieri zburdam prin casa
mare a bunicilor, din partea mamei, cu o
sticlã plinã cu lapte. Acea sticlã era
proprietatea mea şi nimeni nu avea voie sã
mi-o ia din mânã decât numai atunci când
era goalã. Eram atât de fericit şi mândru
cã aveam ceva…taicã-miu hotãrâse dreptul
meu de proprietate. Era idolul meu. Îl
vedeam puternic şi foarte sigur pe el. Toţi
cei care alcãtuiam familia lui eram
protejaţi de el iar noi ne simţeam apãraţi.
Camerele de la etaj erau ale noastre, trei
încãperi luminoase, înalte, unde soarele
pãtrundea pe la amiazã, printre crengile a
patru pruni, parte din livada din spatele
casei, cotrobãind indiscret prin toate
colţurile odãilor. Îmi plãcea sã mã aşez pe
pat, cu faţa în sus, şi sã mã las mângâiat
de razele lui blânde şi calde. Era o viaţã
a mea, clipe de care acum îmi amintesc cu
atâta nostalgie. Încã de pe atunci îmi
formasem o lume a mea în care mã refugiam
vorbind despre planurile mele de viitor,
sau despre problemele mele intime, unele
dintre ele ce nu doream sã fie cunoscute de
cei din jur.
Când am mai crescut, am fãcut şi lucruri de
care nu eram atras sufleteşte dar pe care
le îndeplineam cu mare rãspundere. Îmi
plãcea sã fiu lãudat de ai mei, mulţumit cã
treaba aceea fusese fãcutã bine.
Taicã-miu a fost cel care s-a ocupat
îndeaproape de educaţia noastrã şi de
formarea ca oameni în societate; obişnuia
sã ne aminteascã mereu, când ne fãcuserãm
deja bãieţi de cartier: â€Ţcum vouã nu vã
este ruşine sã mergeţi alãturi de mine şi
de mama voastrã, mândrindu-vã cu numele pe
care vi l-am dat, aşa sã fim şi noi mândri
cã vã avem şi cã aţi învãţat sã fiţi
oameni".
Mama era o femeie blândã şi bunã, vorbea
puţin şi avea un mare dar de a asculta,
chiar dacã discuţia respectivã nu o
interesa. De la ea am moştenit darul
perceperii sufletelor şi dragostea pentru
oameni. Poate pentru aceasta, bunul
Dumnezeu m-a înconjurat întotdeauna cu
braţele lui, apãrându-mã de toate relele.
Eu nu i-am condamnat pe cei care mi-au ucis
din clipele liniştii mele, date de Cel de
Sus, şi am lãsat de la mine ca scurta lor
plãcere sã-i domine pentru cã, pe lângã
faptul cã nu-i ştiam sau chiar dacã îi
cunoşteam, din ceea ce aveau sã-mi facã nu
îi puteam opri. Aveau în misiunea lor de a
mã trece printr-un şir de planuri
iniţiatice. Şi am trecut prin multe, şi
sufletul mi-a plâns, şi inima încet, încet
şi-a micşorat din tot acel elan de viaţã
trântindu-mã de multe ori la pãmânt de
unde, cu mare greutate, mã ridicam
adeseori. De cine erau puşi acei oameni şi
pentru ce vroiau sã-mi îndolieze sufletul
atât de tânãr, pornit pe un drum
necunoscut, am înţeles târziu.
În camera mea, alta de cât cea a
copilãriei, ochii mi se umezeau şi întrebam
aşa, ca un tânãr adolescent: de ce sunt
oameni rãi? Ce poate sã îi mulţumeascã
faptul cã au produs suferinţã semenilor
lor? De ce? De ce atâta rãutate în inimile
lor? Cum poate, gândeam, sã mã facã fericit
amarul pricinuit de mine unor oameni care
nu mi-au fãcut vreun rãu? De ce sã am
ranchiunã pe realizãrile lor dacã eu sunt
un neputincios, mulţumindu-mã cu puţin şi
dacã el s-a realizat. De ce sã nu încerc sã-
l pot ajunge şi chiar sã-l depãşesc?
Întrebãri, întrebãri, întrebãri fãrã
rãspuns.
Un pseudointelectual, ca mulţi dintre cei
care bântuie astãzi lumea cu energiile lor
malefice, se hrãneşte cu vaietul semenului
sãu şi strigã dupã aceea, în gura mare, cã
Dumnezeu a vrut sã-i dea tot ceea ce are ca
o alegere binemeritatã faptelor lui,
indiferent cã sunt sau nu, în detrimentul
semenului sãu.
Mã resemnez cã va veni o zi când totul va
fi ordonat şi cã vom înţelege adevãrata
noastrã menire pe Pãmânt. Cuvântul doare,
dar nu ucide, iar cei ce au din naştere
harul de a înţelege cuvântul sunt legaţi de
Dumnezeu. Vorba este cauza iar cauza e
rostirea care se înalţã cãtre nesfârşit şi
care revine cãtre sfârşit.
Trec unii nepãsãtori prin viaţã fãrã sã
guste din puterea de a şti, de a lãsa jocul
ideilor înţelepte sã zburde prin aerul pe
care semenii lui îl inspirã. Nu ştiu sã
cearã Universului luminã, trãiesc în
întunericul sumbru al milei lumeşti, al
josnicului nimic care îi înconjoarã. De
aceea fac rãu, iar rãul nu este numai cel
faptic, ci şi cel gândit. Gândurile negre
se ridicã vijelioase în ceruri şi coboarã
ca un trãsnet pocnind fiinţa celui supus,
precum un blestem. Ce poate fi blestemul? O
acumulare de energii malefice într-un
sistem – omul, fiinţa în interiorul cãreia
se sting şi se aprind ideile ca becurile în
beznã. Este teama pe care Blaga o avea de
fiinţele luminãtoare, de punerea acelui
reflector pe faţa ta şi de a-ţi pãtrunde
iscoditor prin mãdulare. S-a dovedit cã nu
întotdeauna cercetarea amãnunţitã este în
folosul nostru. De multe ori cãdem în
patima pasiunii. Iar pasiunea este o boalã
a minţii pe care nu o mai poţi vindeca. Te
naşti cu ea într-o germinare continuã
izbucnind într-un moment al slãbiciunilor
tale. Atunci când aura ta se rupe şi lumea
neagrã a adâncurilor nãvãleşte în
interiorul tãu, învãluindu-te în
valtrapurile negre ale maleficului, cazi
rãpus. Este o cãdere grea din hãul cãreia
cu greu şi cu mare voinţã te poţi ridica.
Aşa este pasiunea amorului din care
gelozia, cu negrele ei umbre, te poate
doborî, ucigând fãrã milã frumuseţea
deplinã a iubirii. Unii au convingerea cã
dacã iubesc cu toatã fiinţa lor, cea care
este iubitã de ei are aceeaşi
obligativitate de a-i rãspunde iubirii lor
cu aceeaşi încredere. De ce însã uitãm cã
şi acea fiinţã, întocmai lor, nu este
alceva decât un obiect pentru care, într-o
bunã zi, vine un sfãrşit. Sfârşitul poate
fi despãrţirea sau moartea. Din sufletul
nostru întotdeauna trebuie sã îndepãrtãm
egoismul. Este cea mai primejdioasã
acumulare de energii malefice, în
interiorul nostru, prin exclusivism,
acordãm exagerat prioritate intereselor
noastre personale, situându-le deasupra
oricãrui alt lucru. Ştefan Gheorghidiu,
personaj principal al romanului â€ŢUltima
noapte de dragoste, întâia noapte de
rãzboi" şi-a pierdut femeia iubitã tocmai
datoritã acestei atitudini interioare, pe
care niciodatã nu şi-a explicat-o.
Ce este perfecţiunea? Se poate da un
rãspuns acestui gen de atitudine? Eu cred
cã nu. Sã nu uitãm cã suntem obiecte la
îndemâna unor forţe pe care doar le bãnuim
dar nu putem sã le identificãm. Prin
memorie involuntarã, declanşatã în acea
discuţie de la popotã, Gheorghidiu nareazã
faptele retrospectiv în jurnalul de
campanie, aducând într-un timp subiectiv
experienţa sa eroticã. În realitate nu are
niciun motiv de divorţ decât suspiciunea.
El trãieşte o dramã a unui crez al lui â€Ţcei
care se iubesc au drept de viaţã şi de
moarte unul asupra celuilalt" . Experienţa
propriei cunoaşteri, iubirea oarbã, fidelã,
nu îi dã posibilitatea sã conştientizeze cã
oamenii nu pot fi, din felul lor, toţi
superiori. Iar superioritatea duce la
egoism. Intelectualul desãvârşit aşeazã pe
trepte bine gândite întreagã viaţã a sa:
familialã şi profesionalã.
O viaţã în care generozitatea, bunãtatea şi
tandreţea se cupleazã în legitimã existenţã
fac din cel plecat spre cunoaştere (munca
de cercetare, munca savantã) sã dea rodul
muncii de care sã se poatã bucura atât el
cât şi cei din jur, oamenii de pretutindeni
şi, mai ales, fãptura cãreia din dragoste
(dragoste putem numi fãrã a greşi nu numai
momentul procreãrii, când ne dãruim cu
totul unul celuilalt, ci întregul timp pe
care, femeia şi bãrbatul îl stau împreunã,
vorbindu-şi, admirându-se, dãruindu-se), i-
a dat viaţã. Un asfel de intelectual nu se
poate numi egoist. Darurile au o
semnificaţie a lor care trezesc din
cãmãrile inimii sentimente.
Nu cu mult mai periculoasã decât cea
profesionalã este şi dãruirea. Am cunoscut
oameni care au cedat profesiei în contra
vieţii de familie, dar aceştia au
singularitatea lor, lumea care i-a
dezrãdãcinat de lume. În interiorul nostru
se produc transformãri de care nici nu ne
dãm seama. Numai cei care ne cunosc destul
de bine pot obseva dacã acele schimbãri
sunt sau nu în favoarea noastrã.
20.03.2007
