Te uiţi cã ochii mei plâng? Lasã-i..., azi,
sufletul meu e pârjol.
Te uiţi cã vântul mã loveşte peste chip?
Lasã-l,
E atât de frig, cã nu mai simt cum mã
biciuie cu flori de gheaţã.
Te uiţi cã îmi frâng mâinile asemenea unui
lut moale?
Priveşte-mã, au început sã se vadã formele
unui prunc
Ce-n palmele mele îşi duce veşnicia...
Te uiţi cum dragostea-o-ascund în buzunare?
Sã nu mã spui, cã am s-o dãruiesc vreodatã
Ca sã o pot pãstra întreagã...aşa-i cã nu mã
spui?
Te las sã te uiţi, în schimb, cum mã dezbrac
de întuneric
Şi îmi mlãdiez trupul fraged în frunzişuri
de luminã...
Dar...şşşt!!! sã nu mã spui, m-aş tulbura şi
mi-aş frânge glezna
De vreo piatrã asprã de râu. Acum te uiţi
cum haitele-mi dau târcoale?
Eu nu vreau sã le vãd...sã nu te uiţi nici
tu...
Uitã-te mai bine cum râd ierburile amare,
Cum sapã în mine ca într-un lemn uscat dupã
vreo flacãrã.
Ce spui? Mã trãdeazã un colţ de iris? Se
prea poate...
Mereu umblã hai-hui fãrã mine...dar tu mã
stii, nu-i aşa?
Sã nu mã spui, te rog, te las sã te uiţi în
schimb,
Cum pur şi simplu mi se face rãu de dor de
zbor,
Cum prind în braţe câmpiile cu fluturi şi
clopotele cerului.
Numai o clipã sã te mai uiţi atunci când
piatra
Va fi ajuns mai mare decât mine
Şi sã-mi scrii scrisoare...am s-o citesc...
Şi sã te uiţi din nou, pe lespedea de piatrã
Am sã-ţi rãspund...chiar... mâine.
