Ea işi rotea privirea pe o terasã din
constelaţia lui
El scufunda timpul sub crucile de nisip
Ea mirosea a boabe zdrobite şi a frunze
plimbate prin irisi
El înnopta pe dãrâmãturile viilor şi rupea
din ciorchini
Ea îşi lãcuia pãmântul în dansuri de lebãdã
El se ţinea cu braţul de orizontul foşnind a
ţãrmuri
Şi uite cã anii, tainele, spumele le bolteau
diferit urmele paşilor
Nici toate harfele EI nu mai puteau lovi
clapele LUI...
Din învelişurile visului nu a mai rãmas
decât crusta prãfuitã
Şi poate amprentele îndrãznelii de a nu fi
doar humã.
Vezi ? Încã mai fumegã un trandafir ca un
înger uitat şi nebun
Nu mai îndrãzneşte nimeni sã repare podurile
timpului?
O, dacã gurile veşniciei ar vorbi! Poate cã
EI...
Puse pe talere, sufletele lor au acorduri
doar şoptite
N-au îndrãznit mai mult şi li s-a strâns
cercul pânã când ...
Graba lor a lepãdat viaţa .
