Autor:	Parnia Lavinia Alexandra ( lavi-la-vie ) - [ PROZA ]
Titlu:	roman partea II

N-ar fi vrut, dar se cutremura infiorata in timp ce Laur disparu. Un singur gand avea Laur. Sa-l gaseasca pe Gib. Sa-l bata. Sa-l bata mar, sa-i spuna. Sa hotarasca impreuna! Nu era drept. Nu era drept ca un asemenea suflet gingas sa sufere atat de cumplit tanjind dupa dragoste. Il va gasi pe Gib si ii va spune, il va ruga, il va implora, il va bate. Da, se vor bate ca atunci pe vas. Ajunse la Gib. Nu-l gasi. Nu-i raspunse. O fi la Vlad Isi zise. Hhm. Suna! Gib e la tine? Nu, nu l-am vazut de-atunci! Daca-l vezi spune-i ca-l fac zob, auzi? Zob! Ce-ai ma, te-ai zarghit? Sa-i spui ca-l fac zob! Zob! Il bat mar, cu parul, auzi? Nu mai putea rabda! Incepu sa-l caute peste tot. Ziua, noaptea, prin baruri, hoteluri, la NAVROM, la parinti. Nu era de gasit nicaieri. Se gandi c-o fi ramas ancorat pe undeva. Intr-un tarziu incerca la politie. Il gasi. Ii lasa bilet: Sun-o pe Toni. Acum! Iarna intrase demult in drepturile ei... Asculta, ce ti s-a intamplat depaseste limita credibilului dar asta nu-ti da dreptul sa uiti ca odata aveai un bun simt si o politete pe care acum dovedesti ca le-ai pierdut. Ce-ai vrea zapacitule sa-i cad la picioare si sa-i fac declaratii sub clar de luna, iar voi sa va hliziti la coltul blocului? Stii ca nu sunt genul... O iubesti? Sigur c-o iubesc. Sunt nebun dupa ea. Poti s-o vezi, da, poti s-o asculti, da? Da, sau nu? Daaa! Atunci fa domnule ce simti si nu-ti mai pune singur piedici. Nu-ti mai pune singur bete in roate! Joci leapsa pe furate, cu tine insusi, narodule! Te joci cu timpul tau, cu linistea si cu durerea ei. Tanjeste dupa tine, iar tu, “ fi-r-ai al muicatii sa fii “, stai ca mutu-n papusoi! Si ce-astepti? De ce ti-e teama? Ca ti-o luam? Vrei sa te ceara ea pe tine? Nu vezi ca de cand i-ai iesit in cale e orbita, respira prin tine? Nu vezi ca se ofileste tanjind dupa dragostea ta? Asculta! Iti dau ragaz pana diseara. Daca nu te duci la ea, ti-o iau. Cu forta! Chiar daca stricam “mustaria”. Clar? Ti-o jur! Clar! Tine minte, pana diseara! Atat!... si iesi trantind usa! Antonia? Da, va rog... Gib la telefon! A,...Gib cel scump la vedere! Vreau sa ne intalnim undeva... Nu pot decat acum, mai tarziu imi strang catrafusele, maine plec la munte. La munte? Da! Ia-ma si pe mine! Glumesti! Nu, serios ia-ma cu tine. Bine, te iau, daca vrei...ca doar nu te duc in spate... Muntele, iarna, zapada, ii dadea putere, speranta, viata. Poate va fi bine... Poate va fi... Zapezi linistite ne inconjoara. Alb, cat vezi cu ochii, si brazi si muntele. Forfota. Zapezi asternute ca o dantela fina peste brazi. Nu se aude decat la rastimpuri harsaitul schiurilor pe zapada, harst... Mii de licariri orbitoare. Catifea alba. Liniste de zapada. Constelatii de zapada troienita si chiciura dantelata peste creste... Citise undeva din Federico Garcia Lorca si-si amintea ca prin vis: “ Ce-ti spun despre schi? Ce-ti spun despre acest nor, acest cer, aceasta zapada? Sa le vezi, sa le vezi, sa le vezi, si nimic mai mult.” Nu putu rezista; Isi puse schiurile, Gib o imita. Dar intre ei se strecura o tacere ce-i apasa. Parca erau certati. Nu-si gaseau cuvintele. Stanjeniti si straini. Isi dadu drumul pe schiuri intr-o alunecare abia simtita - lasa caligrafii curioase pe zapada pufoasa necalcata de nimeni. Gib surase; si privea urmele schiurilor pe zapada. Line, netede, fara nici un derapaj, fara acea pulbere fina vanturata inapoi. Ea insasi, singura,unduioasa, de parca abia atingea zapada. O privea unduindu-se, plutind iar descatusata de parca ar fi avut aripi. O simtea plina de atractie, robusta, gratioasa. Balet intre risc si prudenta, intre elan si viteza intre siguranta si stapanirea de sine, dorinta infinita de libertate si muntele si maretia lui. O eternitate. O splendoare . O privea insistent; fiecare gest, pozitia picioarelor, a umarului, arcuirea perfecta a trunchiului, fiecare ocolire, fiecare miscare acompaniata cu bratele, fiecare clipa de plutire - de zbor, de implinire si beatitudine. Un vals divin ii rasuna in urechi... gratie, fascintie iar apoi bucuria ca poti pluti din nou ca o pasare pe apa, vaporos si nepamantean. Denivelari frante. Libertate de miscare, derapaj la contraviraj, de la cristianie, la serpuire lina - o clipa de plinatate a sufletului, cand simti cum te desprinzi... O clipa de plutire, apoi alunecarea aceea care te rupe de lanturile pamantului si acorda sprijinul cerului fara vreo dimensiune stiuta a spatiului ce-l ai de strabatut. Parca esti frate cu ingerii. Usor ca un fulg. Libertatea de a zbura, de a evada imaculat si pur in suprareal. Ritmul bratelor izbind zapada. Apoi contactul cu solul, revenirea la dimensiunea reala a lucrurilor, retragerea in registrele obisnuite ale vietii. Caldura increderii care iti inunda intreaga fiinta cu gândul ca ai reusit, ca ai simtit zapada proaspat ninsa. Gib nu era atent decat la ea. Fiecare miscare, fiecare gest. Simtea ca sensibilitatea lui si-a iesit din matca. O observa cu acuitate de parca i-ar fi stiut dintr-o data toate tainele, de parca, atunci ar fi descoperit-o pentru prima data, si, parca s-ar fi descoperit pe sine cel nestiut. li rasunau in urechi versuri din Blaga. De cand le stia? “ Numai pe tine te am, trecatorul meu trup... Dati-mi un trup Voi muntilor Marilor Dati-mi alt trup sa-mi descarc nebunia din plin.” ...perfectiune, neverosimil, basm. Simtea ochii durerosi - ii orbea soarele si zapada. Trebuia sa-i inchida. Cand ii inchise insa coborand vertiginos se impiedica de ceva... Intodeauna Gib se gandise ca a schia este un joc pentru copii. Acum el insusi se simtea copil, de parca se intorsese intr-o lume care nu-i apartinea dar pe care o regasea cu bucurie. Se grabi s-o ajunga. Stia ca Laur avusese dreptate. Il simtise indragostit inca de la Galati. Ce fatalitate. In aceeasi zi, de aceeasi persoana. Se temea. Se temea, da,pentru ca simtise pe pielea lui ce inseamna o calatorie esuata la ai lui... Il orbea zapada. Il dureau ochii ingrozitor. Duse mana la a ei si cand tocmai o ajunse cazu rostogolinudu-se. Cazura amandoi. El din amonte, se rostogoli spre ea tinand in mana un imens si pufos bulgare de zapada. Cand isi dadu seama de ce i se pregateste, ea vru sa se ridice si sa fuga. Schiurile o impiedicau, ...durerea insa o tintui locului. Se trezi brusc in bratele lui imobilizata ca intr-o menghina. Singuri, in imensitatea unui ocean de zapada, intre brazi semeti si culmi plesuve. Gib ii mangaie cu zapada pufoasa obrajii. Se facura ca focul. Jar. Gura ii era ca o capsuna ce astepta sa-i simti savoarea. Toni incerca sa-si stearga ochelarii, dar nu reusi, nu-i mai erau de folos! Soarele o orbea. Nu mai vedea nimic. Se ingrijora simtind greutatea trupului si respiratia lui Gib, mai precipitata decat de obicei. Nu te teme iubito, ii sopti el tandru simtindu-i ingrijorarea, si, scotandu-si la randu-i ochelarii aburiti isi apropie gura de a ei. isi dadu seama ca e cu adevarat indragostit de ea. Ii simti buzele fine, senzuale. Isi simtea inima batând cu putere si sangele pulsand vijelios... Hei, Toni, Toni ma auzi? Toni! Incepu sa o zgaltaie... Toni, ti-e rau? Ii lua pulsul... nimic sesizabil. Parea moarta, pur si simplu moarta! Hei, hei, ajutor, ajutor! Se temea sa nu starneasca vreo avalansa cu strigatul sau. Privi florile de pe puloverul Antoniei si isi aminti din nou de versurile lui Federico Garcia Lorca: “ Zapada din flori se duce dar cea din suflet ramane Si gheara anilor face din ea un giulgiu si-o cruce” Se cutremura ingrozit. ...Intr-un tarziu, aparura doi schiori, tocmai cand nu mai spera sa primeasca vreun ajutor. Niste pustani il ajutara s-o duca pana la masina. Era inerta, grea ca de plumb. Flacaii il insotira si la spital. Era ingrozit, naucit, confuz. Nu pricepea ce se int`mplase... Oh, Doamne! Tocmai acum... Isi aminti ce spunea Camus: “ le seul probleme vraiment serieuse, c’est le meurtre”... Doctorii nu stiau ce sa spuna. Pareau depasiti. Fu nevoit s-o abandoneze la reanimare catava vreme. Se grabi sa-l sune pe Laur... Alo! Laurentiule,vino imediat!...sunt la hotel sau la spital... Ce-ai bai te-ai ticnit? La ora asta? Nu glumesc! Toni e in stare inconstienta! Cee? Vin acum! Laurentiu goni nebuneste. Cand ajunse aproape se innoptase. Nu-si crezu ochilor cand o vazu pe Toni la spital... Moarta. Nemiscata de-a binelea... Dumnezeule!...Ce-i ce-i cu colierul acela? Avea o nefireasca senza]ie de pericol... Ce-i amintea?...Ce-i cu colierul acela...? Ce stia de el? Isi aminti! Sfinte Dumnezeule! Scandalul produs de firma londoneza “ Onfan” ce comercializase niste coliere realizate din niste graunte multicolore si firma guatemaleza producatoare. Concesionara acestui produs, firma “ Onfan” a fost obligata sa solicite returnarea colierelor de la toti cumparatorii, caci “grauntele” din care erau realizate colierele contineau un venin foarte toxic. La simplul contact cu pielea, sau la o zgarietura cat de mica, accidental chiar acestea provoaca o intoxicatie grava, in unele cazuri inregistrandu-se moartea. Laur ramase pe ganduri cateva momente. Apoi in prezenta asistentei si a doctorului ii scoase colierul de la gat, si il puse intr-o punguta. Sigur Mircea va putea sa dezlege sarada... Cu catva timp in urma fusese cu Toni la aniversarea unui coleg de-al lui, Mircea, - un familist istet si plin de voie buna. Ramasese fara grai cand vazu ca ei se cunosteau chiar foarte bine. Nu putu fi discret decat putina vreme, caci viermele indoielii puse rapid stapanire pe el, macinandu-l necontenit. “ De unde se stiau atat de bine?” Mircea parea a nu avea intotdeauna un comportament prea ortodox. “ Cand vedea o fusta se lua dupa ea , zicand ca-i masa”...exagera, desigur. Laur nu putea rezista in aceasta nesiguranta la infinit. O intreba pe Toni dar ea rase cu tot sufletul si nu-i dadu explicatii. Atunci realiza ca Toni pe care crezuse ca o cunoaste la fel de bine ca pe sine insusi era de fapt o enigma. Dedusese ca lucra la o scoala ca profesoara. O intrebase la care? Ii raspunsese strengareste: “ghici” O cauta la toate cele din oras. Nu era. La tote cele din judet. Nu era! Ce mister de nepatruns! O cauta si la gradinite, dar nici acolo nu o gasi. Cand o intalni din nou si ii spuse ea rase in hohote. Doar atat. Fara sa-i dea amanunte. Ramasese aceeasi enigma nedezlegata. Se gandea la ea si la Mircea, atunci la aniversare. Pareau apropiati, da, chiar prea apropiati... Trebuia sa mearga la Mircea sa-l intrebe...Trecu de pod...urca in bloc, suna. Ii deschise Irina, fetita lui Mircea. O dulceata de fetita cu ochi galesi si inteligenti. Tati, a venit Laurentiu... De cand isi pierduse sotia, Mircea se darui cu totul si cu totul copiilor. Simona suferise mult, si se stinsese pe neasteptate dintr-o stupida greseala de diagnostic, lasandu-i singuri. Dispozitia lui Mircea se schimba imediat cand afla motivul vizitei neasteptate a lui Laurentiu. Mircea puse mana pe telefon si-l cauta pe Somesan. Il auzi spunand: Sa traiti. Mircea la telefon. Toni Serafim e in coma. Vin sa va iau, si inchise. Hai, Zise! Il lua pe Laur si impreuna pe Somesan. Lucrurile se complica al naibii. Dupa ce Laur le spune tot ce stia despre starea Antoniei, colonelul se inchise intr-o mutenie stanjenitoare. Daca lucrurile stateau cum pareau, erau descoperiti. Antonia ii scosese mereu din situatii limita, fara iesire.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]