Autor:	Parnia Lavinia Alexandra ( lavi-la-vie ) - [ UMOR ]
Titlu:	Mobil ... cu cremã

Se gândi sã-şi cumpere şi ea. Doar deh! Avea toatã lumea. Şi tocmai ea nu avea. Îşi înşira plinã de ostentaţie bijuteriile mari, pline de pietricele multicolore. Toaletele excentrice, în culori ţipãtoare şi croieli fistichii îşi depãşiserã de mult scopul pentru care fuseserã create. O învãşmântau şi nu numai. Îi scoteau în evidenţã formele rubensiene şi-i creau o imagine bizarã. Chiar şi vocea îi ieşea parcã altfel ... îngroşatã de tutun, pãrea mai de grabã un bãrbat travestit. Dar n-avea importanţã. Ea era cea mai şi cea mai ... Şi tocmai pentru cã avea toatã lumea, parcã sã-i facã ei în ciudã, trebuia sã-şi cumpere şi ea, şi ... tocmai ea nu avea, un mobil. Nu cã i-ar fi trebuit neapãrat. Cã nici n-avea cu cine conversa. Dar daca tot era la modã,... şi era şi de efect ... Şi-ar fi invidiat-o toatã lumea. Putea sã-l pui sã sune ca un ceas şi sã te prefaci cã vorbeşti, iar lumea din jurul tãu ar fi fost impresionatã ce persoanã cãutatã şi importantã eşti. Hotãrât lucru! Trebuia sã-şi cumpere. Munci cu disperare sãptãmâni în şir cãci ideea cã avea toatã lumea mobil nu-i da pace. Se hotãrî sã nu-şi cumpere unul mic, cã... deh... nu se vedea prea bine de la distanţã. Îşi cumpãrã un telefon mobil cât o cãrãmidã, sã se vadã cât mai bine de departe ... Şi, când îţi era lumea mai dragã o deranja â€�ţcineva”, ... şi ea era â€�ţatât” de ... â€�ţocupatã”... Îi deveni cvasi-indispensabil ... Ah! Uite-o pe Popeasca... sã fiarbã de ciudã ... Îşi programã alarma telefonului şi acesta începu sã sune cu disperare ... tocmai când pe lângã ea trecea Popeasca ... Şi se puse pe sporovãit. Şi vorbea, şi vorbea într-una, şi chicotea şi se aproba singurã. Cu degetele ei grãsune îi fãcu bye-bye colegei sale de lucru. Vru sã treacã mai departe, începuse sã plouã de-a binelea şi strãzile Bucureştiului, pline de gropi şi mizerii se umplurã repede de bãlţi întunecate, pline de noroi. Un tânãr grãbit sã prindã tramvaiul trecu în fugã printre ele. Şi mâinile ei grãsune, pline de bijuterii care ţineau delicat una telefonul cu douã degete iar cealaltã umbrela, şi nişte sacoşe pline cu pachete, când fu lovitã auzi un â€�ţmã scuzaţi” grãbit şi telefonul îi cãzu cu zgomot â€�ţpleosc” şi se opri tocmai în bãltoaca de la marginea trotuarului fãcând bãldâbâc ... Umbrela îi cãzu şi ea. Popeasca se urcase şi ea în tramvaiul ce tocmai plecase, încãrcat, ca şi cum ar fi venit de la moarã. Doar ea rãmãsese în mijlocul drumului cu braţele încãrcate de pachete şi sacoşe, încercând sã-şi recupereze din bãltoaca plinã de noroi, mobilul şi umbrela, dar nu putea sã-şi apuce prea bine umbrela, cãci ploaia se înteţise considerabil şi ba nu-şi gãsea mobilul în mocirla ce se formase, ba fusta prea lungã tindea sã se inunde, ba îi picau pachetele din sacosele înţesate iritând-o la culme, gata, gata sã pocneascã ... Un grup de copii ce tocmai ieşiserã de la şcoalã, vrând sa prindã tramvaiul ce abia sosise, şi vrând sã scape cât mai neudaţi de ploaia ce se puse pe turnat serios, îşi acoperiserã capul cu servietele şi ghiozdanele. În ruga lor gãlãgioasã n-o luarã în calcul pe Zoica, fiind prea aplecatã peste bãltoaca de lângã trotuar şi o împinserã fãrã sã vrea. Nici nu-i trebui mai mult. Rãmase în bãltoacã, plinã de noroi pe mâini, pe haine, pe sacoşe, pe pachete, iar pe faţa ei ce strãlucea de â€�ţRevitalift” şi alte cosmeticale pretenţioase, se scurgea maiestuos o pleaşcã de noroi ... â€�ţcalitatea întâi”. Mirosul greu de bãltoacã stãtutã îi provocã greaţã. Şi când simţea cã înnebuneşte neştiind cum sã iasã din mizeria pe care o revãrsase, se trezi cu Popeasca lângã ea, tocmai ea, da, Popeasca, pe care nu ştia cum s-o urascã mai bine, s-o punã în inferioritate, s-o umileascã, şi cu intrigi calculate cu viclenie s-o punã rãu cu şefu'! Tocmai ea, Popeasca, cu faţa blajinã, de înger trist, coborâse la prima staţie de tramvai şi se întorsese pe jos, prin ploaia asta cu bulburuci ca s-o ajute pe ea, ... tocmai pe ea. Printre şiroaiele de noroi ce-i cãutau drumul gurii, şi picãturile de ploaie ce-i mângâiau faţa, se strecura pe furiş, o lacrima amarã ... De ce Doamne... tocmai Popeasca, cãreia ea îi fãcuse atâta rãu, se grãbi sã-i sarã-n ajutor? Nici nu mai ştia de ce plânge: de ciudã, de umilinţã sau de duioşie la gândul cã cineva îi sãrise în ajutor deşi nu merita ...

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]