Parnia Lavinia Alexandra
( lavi-la-vie ) - [ UMOR ]
Titlu:
Egee...gem....
Se uita la cer. Era înnorat. Lacrimi mari
începurã sã cadã deodatã. Paşii lãsau urme
lãbãrţate pe pãmântul reavãn. Marea se
învolbura din ce în ce, numai lui îi era
ruşine sã iasã afarã din apã. Râsese cu poftã
de nişte fiţe ce-şi etalau impertinenţa
fãcând topless sub privirile înfocate ale
unor puşti teribili. Le considera nişte
dezmãţate. Deşi în sufletul lui îşi zicea
nonşalant: â€ţCe e frumos lui Dumnezeu îi place.â€
Simţea furnicãturi pe şira spinãrii când le
privea cu ochi lacomi şi indiscreţi.
- Decenţa, unde e decenţa, domnişoarelor? Le
întreba licenţios şi mustrãtor ...
Iar ele obraznicele nici nu se sinchiseau!
Parcã din gura lui n-ar fi ieşit vorbe, doar
sunete guturale şi fãrã sens. Se gândea la
Irina, la fiicã-sa, şi ea era la fel de
zãludã. Îşi fâtâia ici colo, pe plajã trupul
cvasi-gol, numai ca sã-l enerveze. Simţea cã
pocneşte de furie, şi tãcea sã nu-l
beşteleascã fiicã-sa zicând cã-i demodat ...
Şi acum uite. O strigã pe Ernestina:
- Ernestinaaa ...! Ernestinaaa ...!
Ernestina nicãieri! Parca intrase în nisip.
Parcã o înghiţise marea. Nici prosopul vioriu
nu-l mai zãrea. Cãuta sculptura rubensianã a
soţiei pe plajã înlãcrimatã. Şi n-o vedea. Se
înroşise la faţã ca un rac opãrit. Sã
pãţeascã tocmai el aşa ceva.
- Ernestiinaaaaaaa! ...
Îşi fãcu palmele cãuş şi-şi cautã cu ochii,
pe plajã consoarta durdulie...
Nimic! Dumenezeule! Ce ruşine! Stropii
rãtãciţi nu intimidarã mulţimea ce inunda
plaja fierbinte. Iar el nu putea sã iasã aşa
din apã. Nu acum. Înnotase pânã când marea
începuse sã joace din volburi sarapanale cu
alge şi scoici. Un val mai îndârjit îi izbi
cu atâta forţã încât când se retrase
înspumând largul îi furase şi slipul vişiniu,
... elasticul vechi cedã repede. Privea
deznãdãjduit valurile hoaţe ce-i furaserã
bucãţica de ţesãturã vişinie. Trebuia sã
încerce s-o prindã, dar cum? Era ruşinos sã
înnoate aşa, tocmai el. Ar fi pãrut ca un lup
moralist.
- Eeeeernestiiinaaaaaaaaa! Strigã iar din
toţi bojogii. Şi toate feministele de pe
plajã îl ţintuiau cu privirea ... de parcã-ar
fi strigat: Hei, ia uitaţi-vã la mine. Se
cutremurã ... de spaimã şi ruşine. Încercã
sã-şi ajungã comoara pierdutã ... zadarnic.
Nu reuşi decât sã se apropie de ţãrm. Dar
marea ştrengarã nu mai era hotãrâtã sã-i
acopere formele ascunse.
Şi parcã toatã plaja era un hohot de râs
covârşitor ...
Fiţele strigau cât le ţinea gura:
- Hei, tataie, pãzea cã ţi se vede
Peloponezul ... !
Mai bine-ar fi murit. Sã pãţeascã el aşa o
ruşine ... Şi Irina se hlizea cu gura pânã la
urechi, şi striga cãtre maicã-sa:
- Aruncã-mi prosopul, ca lui Emil i-a furat
marea â€ţtrocaleţiiâ€.
Şi toatã plaja râdea. De la mic la mare ...
Parcã şi pescãruşii scoteau hohote stranii.
Ditamai omul. Sã mã fac de ruşine. Îşi
înfãşura cu prosopul cam mititel goliciunea
ruşinoasa şi o tuli bombãnind spre camera de
hotel.
În urma lui râdea marea, plaja, mulţimea de
gurã-cascã adunatã ca la circ, dar cel mai
lugubru râdeau pescãruşii, cu kiafful lor
excentric aruncat în vârful ciocului peste
scoici ...
