La lumina palidã a veiozei, Anghel rãsfoia
absent ultimele sale cãrţi.
Nu visase niciodatã cã o sã ajungã scriitor.
De altfel, nici nu credea cã are talent, dar
se hotãrâse aşa, tam-nisam, într-o noapte,
ca sã recupereze dreptatea unei lumi de care
se simţea din ce în ce mai îndepãrtat.
Prietenul sãu poetul, îi spusese de zeci de
ori:
- Mãi Anghele, tu ai talent de povestitor!
Ia pana în mânã şi aşterne pe hârtie tot
noianul de gânduri ce te frãmântã!
Nu era primul care îi spunea acest lucru,
dar se gândise întotdeauna cã un mediocru în
plus pe aceastã lume s-ar putea sã fie
totuşi prea mult.
Citise atunci ultima povestire a
prietenului, în care un univers de oglinzi
deforma aparent realitatea, dar în acelaşi
timp dezvãluia crud aspecte existenţiale ale
unei vieţi totuşi terne.
Se gândise pânã dimineaţa la persoane şi
fapte ce-i marcaserã sau, din nefericire, îi
coordonau existenţa. Trecuserã prin faţa
ochilor sãi mulţi oportunişti, carierişti de
duzinã, orgolioşi, cum altfel decât din
prostie, suflete prea mici pentru cauze
nobile, hoţi şi tâlhari de cariere, ahtiaţi
dupã bani sau muieratici din frustrãri. Toţi
aceştia se intersectaserã cu el, mai mult
sau mai puţin definitoriu, dar îi dãduserã
lecţii importante de viaţã.
Rememorând întâmplãri şi persoane, le
mulţumea adeseori în gând pentru faptul cã
îl învãţaserã cum NU trebuie sã fie.
Pe de altã parte, urmãrise destinele
personajelor sale lovite de multe ori de
pedeapsa divinã sau mãcar de cea a
societãţii.
ÎNTOTDEAUNA, în cãrţile sale, povestirile
aveau un dublu înţeles: pe de o parte, cel
înfãţişat cititorului - aparent facil şi în
care creiona personajele suficient de puţin
pentru ca fiecare sã adauge petele de
culoare ale celui de lângã el – pe de altã
parte, înţelesuri adânci – aflate deseori
numai în mintea sa...
ÎNTOTDEAUNA existase însã, o continuare...
Deschise prima paginã a uneia din cãrţi.
â€ŢMaşina de citit vise" era, aparent, drama
omului ce împinge limitele cunoaşterii mai
presus de bariera pe care toţi trebuie sã o
accepte tacit şi obligatoriu. În acelaşi
timp, Savantul – denumire ironicã la adresa
nulitãţilor vremii, putea fi orice potenţat
al zilei ce îşi clãdea imperii pe cadavre.
Din dorinţa de exacerbare a puterii, el
rãmâne în final singur, admirându-şi marele
gol deopotrivã în material, dar şi în
spirit. Anghel, se gândi îndelung la
destinul aceluia. Pânã la urmã, rãmãsese
totuşi o luminiţã în viaţa aceluia şi poate
cã nici nu era conştient de acel lucru. Pe
de altã parte, pâlpâirea acesteia putea fi
oricând un nou început...
Povestirea â€ŢSub vremi" fusese scrisã ca o
satirã la adresa oportuniştilor politici. Se
inspirase dupã un fapt real în care un fost
potenţat al vremurilor comuniste devenise,
la o vizitã a regelui, mare monarhist.
Destinul personajului real se îndreptase,
inevitabil, cãtre ce altceva decât spre
continuatorii unor vremuri, din fericire
apuse.
â€ŢPrintre Universuri paralele" încercase sã
transpunã literar o teorie matematicã de-a
sa în care afirma existenţa unui Univers 8-
dimensional cu patru â€Ţtimpuri" şi tot atâtea
dimensiuni spaţiale. Fusese multã vreme
obsedat de construcţia unui model al
spaţiului-timp în care sã coexiste dual,
douã universuri paralele inversate. Cele
trei coordonate spaţiale şi cea temporalã
ale unuia erau puse în corespondenţã
biunivocã celor trei temporale şi una
spaţialã ale celuilalt. Tot ce era material
într-unul devenea spiritual în celãlalt şi
invers, orice gând sau simţire se transpunea
într-un â€Ţmaterial" impalpabil însã, ce nu
putea fi înţeles decât în acea zonã a
Universului atotcuprinzãtor. â€ŢLinia de
demarcaţie" a celor douã â€Ţjumãtãţi" era
moartea, gânditã ca un proces continuu de
trecere între lumi şi în care cvadruplul
coordonatelor se transforma, pânã la o nouã
moarte, în complementarul acestuia.
În â€ŢConstrucţia" – pretext pentru
prezentarea schiţatã a profilului unui
dictator – ideea plecase de la faptul cã
printre noi, oriunde şi în orice timp,
existã megalomani, omnipotenţi închipuiţi
cãţãraţi pe trepte sociale prin abuz, trafic
de influenţã şi, mai întotdeauna, prin
înşelãciune. Istoria îl învãţase cã toţi
aceştia îşi primesc â€Ţrãsplata" la un moment
bine determinat de o divinitate, oricum s-ar
numi ea. Sfârşitul povestirii ducea,
inevitabil, cãtre o întrebare: â€ŢOare ce se
va alege de imensa construcţie?". Rãspunsul
îi era limpede lui Anghel. Un nou dictator
de-abia aştepta sã ocupe locul rãmas vacant
şi, eventual, sã construiascã o sorã
geamãnã, mai mare şi mai inutilã...
â€ŢVânãtoare de iubire" apãruse într-un moment
nefericit al existenţei sale. Nu mai conta
acum ce iubise atunci... Poate se
îndrãgostise de o femeie sau poate de o
idee, dar la fel de bine putea fi o trãire
puternicã ce marcheazã definitiv un destin.
Somnul vânãtorului se transfigura într-o
moarte fie fizicã, fie a sentimentelor (oare
nu existã o congruenţã între aceste stãri?)
în care speranţa putea veni de la o
floare â€Ţcare de fapt nu era floare" apãrutã
lângã el, din senin, ca dintr-un univers
paralel.
â€ŢDulce precum coliva e repartiţia patriei"
se nãscuse ca o reacţie la nostalgicii
vremurilor comuniste sau poate la tinereţea
consumatã irevocabil în acei ani. Timpurile
acelea apuseserã, dar oricând erau pasibile
de revenire.
Amintirile dureroase de la moartea tatãlui
le aşternuse pe hârtie în â€ŢMoartea ca o
dobândã". Fusese tare rãvãşit chiar dacã în
acele momente nu avusese nici timp, dar nici
spaţiu pentru a vãrsa o lacrimã. Dupã o
viaţã de muncã şi de sacrificii, tatãl sãu
plecase discret, în somn, spunându-i înainte
un simplu: â€ŢPa!"
Tragedia unui fost profesor, coleg de
cancelarie, ce fusese pensionat dur şi
nemilos, chiar dacã ar mai fi avut noiane de
cunoştinţe de transmis, îi pusese aproape
obligatoriu (era sã zic pana) tastatura
laptopului în faţã ca o reparaţie moralã.
Între timp, profesorul â€ŢM" îşi consolidase
poziţia şi â€Ţlucra" alţi colegi, neştiind
faptul cã uşa fostului sãu birou se
închisese, iar acolo â€ŢM2" îi pregãtea şi lui
aceeaşi soartã.
â€ŢDirectorul" Popescu era un exemplu tipic de
om nepotrivit la loc nepotrivit. Auzea în
fiecare zi la jurnalele de ştiri despre tot
felul de greve şi manifestaţii împotriva
unor manageri care n-aveau nici în clin şi
nici în mânecã ceva în comun cu firma pe
care o administrau. Fauna politicã se
instalase la început discret, iar apoi cu
parul în toate sectoarele publice şi
economice de stat. Dupã ce pãrãsise firma de
informaticã, devenise director al unei firme
de cablu TV, iar apoi consultant financiar
la o societate de amanet...
De ani de zile, toate posturile de
televiziune deveniserã o clicã în care aşa-
numitele VIP-uri se invitau reciproc la
emisiuni anoste, în care faţa decorurilor
strãlucitoare era umbritã de goliciunea
spiritelor şi de vocabularele reduse la
maxim câteva sute de cuvinte, întrerupte
sacadat şi obsedant de â€Ţcool", â€Ţfancy" şi
prea multe astfel de monstruozitãţi
lingvistice contextuale nãscute în
mahalalele din Harlem sau Bronx. Apãsând
telecomanda şi navigând â€Ţprintre gunoaie",
devenise interesat mai mult de oamenii din
spate, din acele gradene, plãtiţi ca sã
aplaude, sã râdã şi cumpãraţi pentru a fi
fericiţi. În â€Ţspatele fundalului" era însã o
imensã tristeţe ale unor existenţe fade,
conjuncturale, poleite amar cu un metal
galben, din acela din care se fac verighete
morţilor.
În timpul acesta, prin saloane, pânã la
începerea telenovelelor sau a show-urilor,
se fãceau şi desfãceau guverne de cãtre
muieri casnice, între douã ture la bucãtãrie
pentru a mai amesteca varza cãlitã în focul
disputelor electorale sau a stinge ceapa din
tigaie cu puţin bulion
parlamentar. â€ŢPolitichia de alcov" se
extinsese, ca o metastazã, cãpãtând
dimensiuni naţionale. Locul cãrţilor fusese
luat de noile aventuri nocturne ale
Preşedintelui sau de raliurile motocicliste
ale Premierului, comentate îndelung, uneori
pânã la ceasuri târzii din noapte atunci
când soţii lor veneau â€Ţobosiţi" de la
cârciuma din colţul strãzii.
Dupã â€Ţtelefonul" aşteptat în zadar de un
pensionar oarecare, ce poate fi tatãl sau
bunicul oricãruia dintre noi, un şefuleţ
anonim şi veleitar încercase, cu orice
mijloace, sã-şi atingã scopul. Transformase
toate â€Ţcele zece porunci" într-un Decalog al
nimicniciei umane, cãlcând peste leşuri, iar
uneori chiar provocându-le. Pedeapsa divinã
venise firesc dar, ca o urmare fireascã,
soţia acestuia, ce îi uzurpase involuntar
locul râvnit, repetase dupã ultimele rânduri
ale povestirii, experienţa durã şi în
acelaşi timp tristã, visând la postul
managerului.
â€ŢCurentul" apãruse din dorinţa de a reaminti
oamenilor cã nu se pot sustrage destinului,
acesta planând într-o determinare
creaţionistã, implacabil deasupra capetelor
lor.
Dezamãgirile vieţii îl împinseserã
odatã, de mult, cãtre visarea unei â€Ţlumi
simetrizate" în care toate nedreptãţile şi
micimile sã fie întoarse cãtre idealuri
nobile.
â€ŢPartida de şah" între douã lumi pe
care tehnologia modernã tinde sã le unifice,
aducea în prim plan mesajul dezumanizãrii
individului generat de pastilele de siliciu
plasate conştient, dar fatal în computerele
ce ameninţã sã controleze vieţi şi destine.
Îmbogãţit al Revoluţiei, Papa Jean -
fost Ion - pica în plasa â€Ţiubirii de
conturi" aruncându-şi averea pe apa Sâmbetei
ca o pedeapsã pentru grandomania ce-i
guvernase viaţa.
De când se reîntorsese în satul natal, Ion
se mai ducea, din când în când, mai ales în
perioadele de secetã, pe podul unde îşi
pierduse toatã agoniseala de o viaţã şi se
uita spre apele sãrace în speranţa cã poate
mãcar o bancnotã a mai rãmas printre pietre.
Bãtrâna din â€Ţbalconul apusului de
soare" şi â€ŢGeta" aveau în comun douã destine
nefericite: unul din singurãtatea vãduviei,
iar cel de-al doilea, paradoxal, datorat
cãsniciei.
â€ŢMinistrul" Bogdan Vasilescu era,
într-un fel, plãmãdit din acelaşi aluat
cu â€ŢDirectorul" Popescu. Dorinţa sa fusese
ca sã ajungã mare demnitar şi, chiar dacã
pentru o clipã, visul i se îndeplinise. În
mandatul urmãtor de parlamentar fusese, în
urma unei restructurãri guvernamentale,
numit Ministru al Culturii chiar dacã notele
de cinci umpleau cataloagele şcolii primare.
Încercase în acel mandat sã controloze tot,
chiar şi pe pianistul Cãlin a cãrui â€Ţtuşã a
ultimului acord" rãmãsese veşnic încrustatã
în scoarţa copacului de pe â€Ţaleea culturii".
â€ŢVãdanele din Grupul lui Klein" îşi
continuaserã viaţa dar, în ciuda
neînţelegerilor lor anterioare, se gândeau
deseori la vremurile trecute de care le
despãrţeau acum zeci sau chiar mii de
kilometri.
Amintirile din timpul stagiului
militar deveniserã acum amuzante, dar în
acele vremuri absurde cu oameni pe mãsurã
fuseserã experienţe terifiante de viaţã.
Într-un â€Ţdialog peste timp şi
spaţii" cãutase înţelepciunea originarã,
nepervertitã de civilizaţie, mergând cu paşi
rari departe în istorie, poate spre
nicãieri, încercând sã fugã de â€Ţbanca" ce-l
aştepta inexorabil.
Se gândea la â€Ţinternauţii"
timpurilor actuale, ce îşi salvau trecutul
pe DVD-uri, trãiau prezentul şi îşi strigau
emoţiile prin decibeli umflaţi de boxe
asurzitoare, prefigurând un viitor marcat de
imense memorii virtuale cu tot atâtea
informaţii, ce ascundeau însã imense viduri
spirituale precum o â€Ţscarã" a unui bloc
tipizat.
â€ŢDedublarea unicitãţilor" false
ale â€Ţparanoicilor" ce încercau furibund, din
toate frustrãrile lor interioare, ca sã-şi
impunã lumii anti-geniul neinventat şi
neinventabil, absurd şi fals precum un
chiţãit de şobolan ce se viseazã tenor într-
un cuib de rândunicã, îl îndepãrtaserã de o
lume din ce în ce mai rãsturnatã.
Obosit, Anghel închise ultima
carte...
Aruncã o privire spre biroul sãu
unde, de jur împrejurul laptopului, zãceau
maldãre de notiţe cu întâmplãri ce urmau
sã-şi ia zborul. O clipã, se gândi cã poate
ar fi bine sã le arunce pe toate pe foc. Ce
rost avea sã mai scrie? Lumea îşi continua
nestingheritã existenţa cu sau fãrã
scrierile lui. Tot ceea ce putea face era
numai o rãzbunare laşã din umbra biroului
sãu, apãsând mai slab sau mai apãsat pe
claviatura calculatorului. Trãise utopic cu
speranţa cã, poate odatã, un cititor
oarecare îndemnat de rândurile lui va
încerca sã schimbe lumea.
Îşi puse însã natural, firesc
întrebarea: â€ŢOare lumea nu este corectã aşa
cum mi se înfãţişeazã ochilor, iar eu sunt
cel care ar trebui schimbat? Pot eu fi
Arhanghelul unei lumi ce se îndreaptã cãtre
Apocalipsã?"
Închise obosit ochii...
În noaptea aceea, visã cum rândurile
sale creaserã o lume mai bunã, din care el
nu mai avusese timp sã facã parte, ducându-
se ca o poveste cãtre alte spaţii...
