Mai erau douã zile pânã la dublul
eveniment din viaţa familiei Dumitru.
Cu â€Ţtreizeci şi ceva" de ani în urmã se
nãscuse doamna Amalia, iar acum urmau sã se
împlineascã fix zece ani de la cãsãtoria ei
cu Florin.
Acesta din urmã avusese ideea ca sã-
şi uneascã destinele de ziua Amaliei ca o
dovadã supremã a iubirii ce-i purta. La
vremea aceea, femeia se bucurase ca un
copil, sãrind în sus de fericire şi
potopindu-l cu valuri de sãrutãri.
- Ce mult mã bucur Florine pentru
gestul tãu! Toatã viaţa voi avea senzaţia cã
m-am cãsãtorit cu tine de când exist pe
acest Pãmânt! îi repeta aproape la fiecare
aniversare.
Dragostea dintre ei creştea pe zi ce
trece. Dacã în multe familii intervine
obişnuinţa, iubirea transformându-se fie
într-o convieţuire bazatã pe respect,
tandreţe şi, eventual, o rememorare continuã
a unor amintiri, fie într-o convenţie
dictatã de eternele aspecte materiale, în
cazul lor se întâmpla parcã un miracol.
Florin era o sursã continuã de
surprize plãcute. Fiind un observator atent,
dar şi un actor desãvârşit, sesiza, aparent
absent, dorinţele Amaliei şi, atunci când
aceasta nu se aştepta, apãrea teatral cu
împlinirea faptului.
La aniversarea primului an de la
cãsãtorie, îi cumpãrase un frumos inel
încrustat cu briliante. Se jucase cu ea pânã
la înmânarea cadoului.
- Ce zici Amalia de Mutu - jucãtorul
ãsta de fotbal?
- Ce sã spun Florine? Ştii doar cât
mã intereseazã pe mine fotbalul!
- Aaa, nu de asta te întreb. Vroiam
sã-mi spui ce crezi despre supranumele pe
care i l-au dat suporterii.
- Care supranume?
- Briliantul!
- Este tare aiurea!
- Aşa mi se pare şi mie.
- Ce asemãnare au putut ãia sã
gãseascã între un briliant şi unul care dã
picioare într-o minge?
- Ei, probabil pentru cã strãluceşte
pe teren.
- Şi atunci când îl faulteazã
vreunul şi se tãvãleşte prin noroi tot aşa
mai strãluceşte? întrebã oarecum retoric
femeia.
- Ai dreptate, dar uite cã femeile
mor dupã â€Ţbriliant".
- Poate aşa o fi, dar eu mai degrabã
aş prefera un briliant adevãrat decât unul
care nu ştie altceva decât sã loveascã o
minge! încercã Amalia sã închidã subiectul,
mirându-se, în acelaşi timp, de Florin care
insista atât pe un domeniu total
neinteresant pentru ea.
- Ei, lasã cã şi tu eşti femeie!
Poate într-o zi apare vreun sportiv bine
fãcut şi mã vei pãrãsi chiar dacã individul
va avea IQ-ul exprimat printr-o singurã
cifrã.
- Nu este aşa, Florine! Ţi-am spus
cã singurul briliant care mi-ar place ar
putea sã stea doar aici şi nu în inima mea,
spuse Amalia întinzându-i mânuţa finã.
În acel moment, cu un gest rapid,
soţul îi puse pe deget un superb inel
încrustat cu briliante.
Amalia rãmase pentru câteva secunde
mutã de uimire. Nu-i venea sã creadã ochilor
cã acea piesã superbã îi împodobea mâna.
Florin fu potopit cu sãrutãri printre
lacrimi de fericire.
La a cincea aniversare a cãsãtoriei,
surpriza fusese şi mai mare. Locuiau într-un
apartament de douã camere undeva într-un aşa-
zis bloc vechi. Treaba asta cu vechimea
devenise aproape o obsesie a oricãrei
persoane ce dorea sã-şi cumpere o locuinţã.
Blocurile vechi erau cele construite pânã pe
la începutul anilor 1970, iar cele noi dupã
1980. La trecerea dintre milenii, deja
diferenţa se estompase, iar calitatea celor
din urmã lãsa mult de dorit. Camerele erau
strâmbe, pereţii de BCA împânzeau
locuinţele, uşile şi ferestrele nu se
închideau aproape niciodatã, iar ţevile
instalaţiilor de multe ori erau din PVC-uri
ce, atunci când îţi era lumea mai dragã,
cedau. În fine, blocurile erau mai noi decât
celelalte...
Amalia îşi dorea de mult o locuinţã
într-un astfel de bloc. Apartamentul actual
era în întregime aranjat şi Florin parcã nu
prea ar fi avut chef sã o ia de la început.
Era însã dorinţa soţiei lui!
Timp de câteva sãptãmâni îi testase
gusturile cu privire la zona din oraş, la
mobila nouã care i-ar fi plãcut â€Ţaşa, dacã
într-o bunã zi ne-am muta" şi toate
celelalte ce definesc, în final, o locuinţã.
Cumpãrase cu ajutorul unui credit la o bancã
noul apartament şi nu-i spusese absolut
nimic Amaliei. Timp de douã luni, pretextase
cã are mult de lucru la birou şi, pânã seara
târziu, amenajase locuinţa pe gustul soţiei.
Nu avea încredere în â€Ţmeseriaşii" ce invadau
piaţa, aşa cã absolut totul fãcuse cu
mâinile sale. În fine, cumpãrase mobilã nouã
şi o aranjase dupã câteva idei preluate
dintr-o cunoscutã revistã de amenajãri
interioare. Într-o searã, îi spusese soţiei
cã pleacã într-o delegaţie pentru douã zile.
- Vai, Florine! Ştii cã îmi este
fricã sã dorm singurã!
- Ştiu, iubirea mea! Nu poţi sã te
duci la mama ta în acest timp?
- Ba da, dar sã-mi promiţi cã nu o
sã stai nicio orã mai mult! îi replicã
Amalia ştiind dinainte rãspunsul.
- Cum aş putea sã stau departe de
tine mai mult decât îmi cere datoria?
A doua zi, o conduse pe Amalia la
locuinţa mamei şi plecã în â€Ţdelegaţie". De
fapt, fiind sigur pe reacţiile soţiei,
aranjase mutarea. Chemase nişte prieteni ca
sã-l ajute la împachetat, iar dupã-amiazã
începuse transportul lucrurilor la noua
locuinţã. În fine, a doua zi, pusese toate
hainele, cãrţile, obiectele de bucãtãrie şi
ceea ce mai umple o casã la noul loc al
acestora.
Seara, se înfiinţase, rupt de
obosealã, dar fericit la casa mamei Amaliei.
- Am sosit iubito!
Soţia îi sãrise în braţe plângând de
fericire. Niciodatã nu fuseserã despãrţiţi
atât timp.
- De-abia aştept sã ajungem acasã!
- Şi eu, iubito!
Plecaserã cu autoturismul cãtre noua
locuinţã.
- Vai ce obosit eşti, Florine! Ai
greşit drumul cãtre casã! îi spusese, la un
moment dat, Amalia.
- Nu l-am greşit iubito, dar trebuie
sã trec pe la un coleg ce m-a însoţit în
delegaţie. Ţi-am cumpãrat un cadou şi, din
greşealã, l-am pus în bagajele lui, minţise
el.
- Ca întotdeauna Florine, eşti plin
de surprize! îi spusese soţia. Pot sã urc şi
eu, cã ard de nerãbdare ca sã vãd ce mi-ai
luat?
- Dar bineînţeles, draga mea, cum
altfel? replicase încântat bãrbatul de
pasenţa care ieşise perfect.
Urcaserã pânã la etajul 1 şi, în
timp ce Amalia nu era atentã, el se
prefãcuse cã apasã butonul soneriei, dar în
acelaşi timp deschisese uşa cu cheia.
- Nu ştiu ce se întâmplã, se pare cã
nu rãspund. Or fi plecat de acasã?
Auzind acestea, Amalia se bosumflã
puţin, imperceptibil pentru un oarecare, dar
nu şi pentru Florin.
- Ce este iubito, te-ai supãrat?
- Ei, ca sã-ţi spun drept, de-abia
aşteptam ca sã vãd ce mi-ai cumpãrat.
- Stai sã încerc uşa, poate o fi
deschisã!
- Nu, nu! Cum sã faci asta? Sã dãm
aşa buzna în casa oamenilor?
- Lasã, nu te impacienta. E colegul
meu şi îmi este bun prieten. Nu cred cã o sã
se supere.
Apãsase clanţa şi, ca prin minune
pentru Amalia, uşa se deschisese. Intraserã
în holul de unde se vedea o mare parte din
apartament, iar Amalia exclamase:
- Vai ce frumoasã locuinţã are
prietenul tãu!
- Hai sã intrãm, poate nu ne-au
auzit nici el şi nici soţia sa. Poftim, o
invitase el pe femeie ca sã intre în faţã.
Codindu-se şi puţin jenatã, Amalia
intrase în sufragerie. Pe o pancartã agãţatã
de aplica din tavan, se zãrea scris:
â€ŢBine ai venit în noua noastrã casã, Amalia!"
Femeia fusese la un pas de a leşina.
Încercase ca sã scoatã un cuvânt, dar gura i
se încleştase. Începuse sã se plimbe cu
repeziciune dintr-o camerã în alta,
deschisese toate uşile mobilelor, se
trântise în patul enorm din dormitor şi
începuse sã plângã. O clipã, Florin crezuse
cã a greşit ceva. Poate se supãrase cã a
fãcut totul fãrã ştirea ei, poate ar fi vrut
ca sã fi aranjat ea altfel casa sau cine mai
ştie ce se putuse întâmpla în mintea ei?
- Florin, visez sau e adevãrat?
spuse, în sfârşit, dupã câteva minute.
- Da iubire, este locuinţa noastrã.
Îţi place?
- E minunat, nu-mi vine sã cred!
Niciodatã n-aş fi visat cã o locuinţã poate
arãta astfel! Îţi mulţumesc, iubitule!
Anii trecuserã şi, iatã, se apropia
cea de-a zecea aniversare. De data aceasta,
Florin era pus într-o dilemã grozavã. Ce ar
fi putut sã îi ofere drept cadou? Dorea, de
data aceasta, ca sã vinã în faţa ei cu ceva
simplu, dar curat, pur...
Mai erau deci douã zile, iar Florin
intrase în panicã. Nu avea nici cea mai vagã
idee ce ar putea sã-i ofere. Seara, privind
la televizor, avusese revelaţia. Urmãreau
amândoi un documentar pe Discovery ce
prezenta florile rare ale României.
Vãzuserã â€ŢSângele voinicului" localizatã,
din ce în ce mai rar, prin Carpaţii
Orientali sau cei Meridionali, â€ŢMacul de
munte" de pe stâncile din zona alpinã a
Retezatului, Bucegilor sau Fãgãraşului, iar
la sfârşit, ca o încununare, â€ŢFloarea de
colţ"...
Din rozeta de frunze ţâşnea, în
acelaşi timp provocator, dar şi timid, o
tulpinã scurtã de vreo douãzeci de
centimetri la capãtul cãreia se afla o
minunatã stea acoperitã cu peri catifelaţi
de culoare argintie. Prin pãrţile locului, i
se mai spunea şi â€Ţfloarea reginei". Fusese
declaratã monument al naturii, fiind pe cale
de dispariţie. Floarea nu se mai putea
întâlni decât, ocazional, pe piscurile
zonelor alpine din Munţii Bucegi, Retezat,
Ceahlãu şi încã alţi câţiva.
Amalia îşi adusese aminte cum Florin
îi povestise cã în adolescenţã putuse admira
o Floare de colţ la ea acasã, cãţãratã pe o
stâncã la douã mii de metri altitudine pe
lângã cabana Caraiman din Bucegi. Fusese un
alpinist înveterat, dar de când se
cãsãtorise abandonase ascensiunile alpine.
Soţia sa era o îndrãgostitã a mãrii, astfel
cã de zece ani nu mai fusese la munte decât
ocazional şi se plimbaserã mai mult pe
aleile pietruite ale Peleşului sau pe
strãzile în pantã ale Predealului.
- Ce mi-aş fi dorit sã pot atinge şi
eu o astfel de floare, spusese Amalia la
sfârşitul documentarului, rãmânând
gânditoare şi parcã puţin invidioasã pe
trecutul lui Florin.
În mintea acestuia, începurã sã se
deruleze cu repeziciune viitoarele acţiuni.
Îi va spune soţiei cã pleacã într-o
delegaţie exact de ziua lor, se va duce la
munte, iar seara va sosi cu o minunatã
Floare de colţ!
A doua zi, se prefãcu a veni supãrat
de la servici.
- Amalia, am o veste îngrozitoare
pentru noi amândoi!
- Ce s-a întâmplat? spuse femeia
aşezându-se pe un scaun.
- Tocmai de ziua noastrã, directorul
general mã trimite într-o delegaţie la
Braşov.
- Cum, o sã lipseşti toatã ziua?
- Nu, o sã încerc sã mã întorc pânã
seara! O sã plec tare de dimineaţã pentru ca
sã fiu acolo la prima orã şi sã mã întorc
repede acasã.
- Da iubitule, aşa sã faci! Am sã te
aştept!
A doua zi, la ora cinci, se duse la
dulapul în care îşi mai ţinea echipamentul
de alpinism din tinereţe. Îşi alese cu grijã
toate cele necesare şi plecã tiptil pentru a
nu fi simţit de Amalia.
Pe la ora opt era deja în Buşteni.
Vremea de august îşi spunea cuvântul. Un
vânt nãprasnic şi nişte nori negri planau
ameninţãtor deasupra Bucegilor. Telecabina
nu funcţiona aşteptând cuminte potolirea
urgiei.
Se decise sã o ia pieptiş pe jos. La
început, panta era destul de linã, dar anii
în care trãdase muntele îşi cereau
drepturile. Dupã vreo douã ore de urcuş
obosi. Se opri pe o stâncã aplatizatã şi îşi
trase sufletul. Deasupra, norii înghiţiserã
parcã definitiv vârful muntelui. Ştia
traseul pe dinafarã. Urcase de vreo cinci-
şase ori în adolescenţã, iar locul unde se
gãsea floarea îi rãmãsese întipãrit pe vecie
în minte. â€ŢDacã n-o mai fi acolo? Dacã vreun
turist în atâţia ani a smuls-o, a rupt-o
pentru el? Ce o sã-i duc atunci Amaliei?"
Ajunse la jumãtatea drumului. În
partea stângã se cãsca prãpastia, iar el
înainta din ce în ce mai greu. Se ţinea de
stânci, iar fiecare pas pe care îl fãcea era
o adevãratã izbândã. În faţa ochilor nu îi
apãrea decât Amalia ce ţinea în mânuţele ei
gingaşe o floare aidoma sufletului ei.
În fine, dupã atâtea ore, o zãri...
Semeaţã, pe o stâncã, la vreo zece metri
deasupra sa, floarea îl aştepta parcã
dintotdeauna...
Cu un ultim efort reuşi sã ajungã.
Se aşezã ostenit şi începu sã o mângâie. În
mintea sa începurã simultan douã procese
duale. Pe de o parte, vroia sã rupã floarea
pentru a o duce Amaliei, iar pe de alta
simţea cã va produce o mare nedreptate
naturii. De ani de zile crescuse acolo fãrã
ca nimeni sã îndrãzneascã a-i pricinui vreun
rãu, iar el, acum, venise ca sã o rupã. Din
alt punct de vedere, poate floarea îl
aşteptase întotdeauna pe el. Dacã rãmânea
acolo, izolatã, neştiutã de nimeni, nu ar fi
putut bucura privirile nimãnui. Şi atunci
care era scopul existenţei ei? Dar oare, nu
existã atâţia oameni ce trãiesc izolaţi,
fãrã contact social? Ar trebui sã-i
distrugem precum florile?
Vântul se înteţise, transformându-se
încet-încet într-o adevãratã vijelie. Cu un
cuţit, desprinse uşor pãmântul din care
planta îşi trãgea seva şi apoi o puse cu
grijã într-o cutie pregãtitã special pentru
acest lucru. Se uitã la locul în care se
aflase dintotdeauna şi care acum va rãmâne
pe veci pustiu şi, cu îndoialã în suflet,
însoţitã în acelaşi timp de o mare bucurie,
plecã.
Drumul de întoarcere devenise mult
mai anevoios. Între timp ceaţa deasã se
instalase înghiţind parcã tot. La prima
vedere, coborâşul unui munte este mult mai
uşor decât ascensiunea. Muşchii încep însã
ca sã-ţi tremure, iar paşii devin mai
nesiguri, mai ezitanţi. Vântul puternic îl
lipea uneori de stânci, iar alteori tindea
sã-l arunce departe în hãul ce se afla numai
la câţiva centimetri de el. Din cauza
norilor grei, afarã pãrea cã se înserase.
Începu sã grãbeascã paşii atât cât era
posibil.
Mai avea un singur obstacol de trecut, o
sãriturã de vreun metru de pe o stâncã pe
alta, iar apoi totul era o
adevãratã â€Ţplimbare de agrement" pe lângã
ceea ce înfruntase. Se uitã în jos şi nu
vãzu nimic. Stânca era acolo şi îl aştepta.
Se desprinse uşor şi sãri. Piciorul stâng îi
alunecã pe piatra umedã din cauza ceţii, iar
Florin întinse mâinile cãutând disperat un
sprijin în jur. Nu mai era însã nimic în
afara stâncii şi a hãului spre care se
îndrepta ameţitor.
Floarea de colţ ieşi din cutie şi se aşezã
în crãpãtura unei stânci de parcã ar fi fost
dintotdeauna acolo.
Cu faţa în sus şi cu trupul zdrobit, Florin
vãzu prin ochiul de nori de deasupra sa
imaginea Amaliei din ce în ce mai
îndepãrtatã. Cerul lui se stingea însã
încetul cu încetul...
Acasã, Amalia se uitã la ceas. â€ŢCe s-o fi
întâmplat de întârzie atât Florin? Sper cã
nu s-a întâmplat ceva!" Primul imbold fu ca
sã-l sune pe celular. Se gândi însã cã
probabil iubitul ei este prin vreun magazin
de unde îi va aduce o mare surprizã. Se
gândi la frumoasele cadouri pe care le
primise în anii anteriori. Acum era un
moment deosebit. I-ar fi plãcut ceva de care
sã se foloseascã amândoi, amintindu-le mereu
aceastã aniversare. Ce şi-ar fi putut dori?
Se uitã în jur şi avu revelaţia dorinţei: o
maşinã nouã de spãlat...
