- Sa trãieşti, domn’ inginer!
- Bunã ziua bãieţi, spun eu mârâind.
Am uitat sã mã prezint...
Mã numesc Ion Revengeanu şi, atunci când nu
sunt zidar, zugrav, dulgher, instalator sau
electrician, practic meseria de profesor,
mai precis: profesor de matematicã la o
Universitate de provincie...
Pe lumea aceasta sunt patru categorii mari
de oameni: ingineri, economişti, profesori
şi ceilalţi.
Nu existã mai mare jignire pentru un
economist decât sã-l faci inginer; pentru un
inginer, apelativul de economist este o
ofensã de neiertat; celorlalţi oameni le
este indiferent dacã îi â€Ţbotezi" altcumva.
Pentru un profesor însã, a-l numi oricum
altfel decât ceea ce este, devine un lucru
pe care nu-l va uita şi ierta niciodatã.
Iar am uitat ceva...
Mai existã a cincea categorie - una micã,
dar esenţialã: cea a profesorilor de
matematicã.
Acesta sau aceasta este o entitate, de
regulã plinã de ea, ale cãrei convingeri
despre inferioritatea celorlalţi sunt atât
de adânc înrãdãcinate, încât a o numi cu un
apelativ de inginer, economist sau orice
altceva devine o crimã, un sacrilegiu pentru
care nici arderea pe rug nu poate aduce
purificarea.
Mã uit la cei patru gealaţi şi îmi
spun în gând rapid, dar fãrã
echivoc: â€Ţdobitoci..."
De ieri, sunt proprietarul unui nou
apartament. Locuiam într-o garsonierã
devenitã destul de micã pentru mine şi
nevastã-mea. Cu sacrificii bancare, ne-am
hotãrât într-o zi ca sã ne mutãm. Dupã ce am
vizitat câteva â€Ţgrote" pline de ţurţuri şi
stucaturi variind coloristic de la bleumarin
la maron, am ales un apartament ce pãrea
mult mai accesibil în tentativele de
demolare.
Cum trebuie sã pãrãsim de urgenţã
fosta locuinţã, vândutã la rândul ei, încep
cu sfârşitul: mutatul mobilei. M-am dus, de
dimineaţã, într-un en-gros unde ştiam cã
existã câteva duzini de hamali tocmai
potriviţi pentru ceea ce aveam eu de gând.
Am negociat preţul la 20 euro de persoanã şi
i-am încãrcat în autoturism.
Ajunşi la faţa locului, mã întreabã
la ce etaj am locuit.
- La patru!
Mârâie înfundat, dar nu spun încã nimic.
Evident, este vorba de etajul â€Ţpatru din
patru", adicã nu existã lift...
Carã mobilele pe scarã, iar din când în când
aud câte o bufniturã înfundatã. â€ŢÃsta cred
cã a fost şifonierul!" îmi spun eu la un
zgomot mai puternic. â€ŢAsta a fost vitrina.
Lasã cã şi aşa nu puteam sã o sufãr..."
În fine, mobilele şi toate celelalte lucruri
sunt puse claie peste grãmadã în camion şi
hai la drum cãtre noua locuinţã. Ajungem
acolo, iar indivizii recidiveazã:
- Domn’ Director, ne e şi nouã sete!
Hai cã m-au şi avansat...
- De care suc vreţi bãieţi?
- Hai Domn’ Ministru ne iei la mişto? Avem
noi feţe de suc? Ia şi matale acum nişte
vodcuţã d’aia de-a noastrã de la Scandic.
Câte una micã, din aia de juma’ de kil, de
fiecare!
Plec înciudat de dualitatea socio-politicã
la care ajunsesem: ministru-matale şi vin cu
preţioasa încãrcãturã.
- Ei, domn’ Preşedinte acum mai merge...
â€ŢChiar cã mai merge bãieţi" îmi vine sã le
spun, încântat din cale-afarã de apelativ.
Dupã ce se â€Ţrãcoresc", indivizii încep sã
urce una câte una mobilele rãmase parţial
întregi. Tot la etajul â€Ţpatru din patru"...
Pe la jumãtatea operaţiunii, vine cãtre
mine, bãlãbãnindu-se, â€Ţşeful" lor. Precis au
terminat vodca...
- Domn’ arhitect, vreau sã-ţi spun ceva!
- Da, ascult...
- Domne’, dacã ştiam cã era vorba de atâtea
etaje noi nu veneam. Pãi ce, avem noi faţã
de salahori?
- Şi cum vreţi sã facem?
- Pãi, uite... Ori cari matale ce a mai
rãmas, ori ne mai dai câte 10 euro de
fiecare.
- Parcã nu aşa ne-a fost înţelegerea!
- Ete na, înţelegere! Parcã Preşedintele nu
s-a înţeles cu Premierul şi ce, a respectat
vreunul ceva?
Mã uit la patul şi biblioteca ce mai sunt în
stradã şi la cele vreo mie de cãrţi aşezate
cuminţi în saci. Accept.
Mutarea s-a terminat, derbedeii au plecat...
Iatã-mã-s în casã nouã!
Încep sã privesc cu atenţie în jur. Atunci
când am vizitat casa nu m-am uitat prea
bine. Era dimineaţã şi mã grãbeam sã mai vãd
multe altele. Rãmãsesem la ea pentru cã tot
ceea ce mai vizionasem fusese oribil. Oricum
doresc sã schimb foarte multe lucruri.
În sufragerie, vãd un bec prins cu un cablu
de tavan. Apãs comutatorul. Nu se
aprinde. â€ŢOK! Lumina nu merge." Încerc
acelaşi lucru şi în dormitor, în baie, pe
hol, oriunde. Nicãieri nu funcţioneazã...
Soţia îmi spune cã vrea sã se spele
pe mâini înainte de a pregãti ceva de
mâncare. A cumpãrat nişte salam şi nişte
brânzã de la o alimentarã pentru cã oricum
aragazul nu este montat.
- Du-te la baie cã vãd cã la
bucãtãrie apa nu curge! îi strig eu de pe
balconul închis cu geamuri impare adicã
primul, al treilea şi al cincilea existã,
iar restul nu.
- Nici la baie nu merge! aud şi
încep încet-încet sã mã cutremur.
- Ei, lasã cã vedem mâine dimineaţã.
Acum este târziu. Hai sã mâncãm aşa murdari
şi apoi sã ne aşezãm pe pat îmbrãcaţi cum
suntem şi sã ne culcãm! N-om muri noi pânã
mâine dimineaţã!
Am uitat sã vã spun cã suntem la
mijlocul lui februarie. O lunã dintr-un an
din acela în care crapã pietrele de frig...
Pe la miezul noţii mã trezesc cu ţurţuri la
gurã. Pun mâna pe calorifer şi vãd cã e
bocnã. Aprind bricheta şi la flacãra ei vãd
cã ţeava este tãiatã. â€ŢAh, ce grozav, ãştia
erau decuplaţi de tot de la cãldurã" constat
eu dupã ce mã duc şi verific celelalte
încãperi.
Adorm spre dimineaţã cu gândul la vodca
consumatã de nemernici. N-ar fi prins chiar
rãu...
Spre dimineaţã, visez cã sunt în Siberia,
într-un lagãr de concentrare. â€ŢIvan
Revengici, nu mai sta! Treci la muncã!" aud
vocea unui torţionar ce mã izbeşte cu putere
cu o curea pe spate.
Deschid ochii şi vãd fereastra care s-a
deschis de viscolul ce a început peste
noapte şi pe nevastã-mea cum încearcã, în
zadar, sã o punã la locul ei.
- Ionicã, fã ceva cã nu mai pot!
Încerc şi reuşesc pânã la urmã ca sã o
obturez cu şifonierul. Mãcar acum nu mai
intrã zãpada...
A doua zi, încep sã caut meşteri pentru
reparaţii. Nu gãsesc. A treia zi, aflu de un
faianţar-zugrav care îmi cere un onorariu
echivalent cu trei Oltcit-uri. Nu ştiţi ce
este acela un Oltcit? Este un autoturism
excelent atunci când merge! Motorul â€Ţrage"
chiar la viteze mici şi îţi dã o senzaţie
ameţitoare. Singurul lui neajuns este cã de
obicei â€Ţstã"... Precum un mãgar, are toane
exact atunci când eşti grãbit sau te afli
undeva pe câmp, pe vreo şosea uitatã de
lume... În rest, e â€Ţbãiat bun". Poţi cãra
oricât cu el, te poţi urca pe orice munte
doreşti şi poţi ajunge unde vrei cu singura
condiţie ca sã nu i se strice puntea cu
diode sau alternatorul sau delcoul sau...
Evident, refuz oferta...
A patra zi, am noroc! Gãsesc un meşter, pe
Ilie - sudor de meserie, bun la toate, ce mã
asigurã cã ştie sã vãruiascã – vopseascã –
tencuiascã şi care are o echipã formatã
dintr-un fost tinichigiu auto ce s-a
reprofilat pe gresie – faianţã rãspunzând la
numele de Dan, Mircea - un fost subinginer
de cadastru ce ştie la perfecţie partea
electricã şi Sile - un individ care a lucrat
la â€ŢSpaţii verzi", dar s-a reprofilat pe
instalaţii sanitare.
Stabilim un preţ estimativ şi gata de lucru.
Mã asigurã cã mâine dimineaţã sunt cu toţii
la lucru.
Este marţi. Îi aştept de ieri... Astãzi
trebuie sã mã duc la Universitate. Las cheia
la o vecinã pentru cã şi soţia este plecatã
la servici.
Când mã întorc la ora 16, surprizã! Toatã
echipa munceşte de zor...
Ilie mã întâmpinã triumfãtor.
- Şefu’, ţi-am fãcut o surprizã! Ne-am
apucat astãzi cu toţii sã raşchetãm pereţii
şi suntem aproape gata!
Mã uit şi nu-mi vine sã-mi cred
ochilor. Casa este plinã de var uscat ce
zace peste mobilele neacoperite.
- Mãi bãieţi, nu puteaţi sã puneţi o
folie pe mobilã?
- Lasã Şefu’ cã curãţã doamna
matale! Pune-o la treabã, cã muierea dacã nu
munceşte începe sã se gândeascã la prostii!
Mã gândesc cu groazã ce va zice
Maria – nevastã-mea – atunci când va intra
pe uşã. Surprizã! N-a spus nimic, dar
absolut nimic! A rãmas mutã. Este dimineaţã
acum, iar Maria tot nu scoate niciun cuvânt.
Pleacã la servici. Mã întreb: oare se va mai
întoarce vreodatã?
Astãzi aş vrea ca sã stau cu ei. Nu
pot. Mi se înmâneazã o listã de materiale şi
scule pe care trebuie sã le cumpãr.
- Dar voi nu aveţi nici mãcar
bidinea sau o gãleatã? întreb eu, privind
consternat lista.
- Ei domn’ inginer (şi ştie
nemernicul ce sunt) noi ţi-am spus cã ne
pricepem sã facem de toate, dar nu ţi-am zis
cã avem şi scule!
Aşa este, mãgarul are dreptate!
Plec la capãtul lumii. La propriu,
pentru cã sunt obligat sã merg cu maşina
vreo 50 km prin oraş pentru a procura tot ce
mi s-a â€Ţordonat".
Când vin pe la patru dupã-amiaza,
vãd cã â€Ţmeşterii" mei au şters-o. Se pare cã
nu au fãcut nimic.
A doua zi, îi întreb:
- Ce-aţi fãcut ieri, ce-aţi mai
lucrat?
- Pãi te-am aşteptat cu sculele şi
materialele, dar greu te mai mişti şi
mata... Ia sã vãd ce ai cumpãrat!
Ilie cerceteazã, vãdit nemulţumit,
achiziţiile de ieri.
- Şefu’, pãi matale, ca inginer, var
din ãsta ai luat?
- Ţi-am spus cã nu sunt inginer ci
profesor! spun eu gata sã-l arunc pe
fereastrã pe individ.
- Mã rog, cum vrei matale, dar ãsta
nu este bun!
- Cum adicã nu este bun? explodez eu.
- Pãi cu ãsta tre’ sã dai vreo trei
mâini pânã se acoperã. De ce n-ai
luat â€ŢSpor"?
- Iliuţã dragã, pânã una alta, banii
sunt ai mei, casa este a mea şi iau ce vreau
eu, ai înţeles?
- Bine, hai nu fi arţãgos! Am zis şi
eu, dar o sã vezi cã n-o sã iasã bine!
- Eu sper sã iasã...
De o sãptãmânã, la mine în casã se
demoleazã. Faianţa veche este datã jos cu
barosul deoarece este lipitã cu clei de oase
şi nici o daltã nu este suficient de
puternicã. Noaptea, când ne culcãm, auzim
amândoi minute în şir, loviturile în pereţi,
în creieri, în existenţa noastrã ca un ecou
îndepãrtat, dar mereu revenit, dur şi
nemilos, a doua zi.
Singurul lucru bun din viaţa mea
este cã nevasta nu m-a pãrãsit. Încã...
În fine, a mai trecut o sãptãmânã,
timp în care eu am cãrat la groapa de gunoi
a oraşului gresiile şi faianţa sparte la
care s-a mai adãugat şi o gãleatã de var
acum goalã, dar fostã plinã ochi şi vãrsatã
din greşealã în mijlocul casei.
Primul care se apucã efectiv de
lucru este Sile. Toţi au nevoie de apã.
Pleacã jos la subsolul blocului pentru ca sã
închidã coloana şi sã poatã înlocui
robineţii defecţi, de intrare în casã.
Doamne, mã gândesc eu, cum au putut cei de
dinainte sã locuiascã în aşa hal de casã?
Dar cum n-am vãzut eu jalea ce era peste
tot? Rãspunsul vine mai repede decât mã
aşteptam...
La uşã este un individ ce se
recomandã a fi administrator al blocului.
Începe prin a-mi spune cã a chemat el
instalatorul zonei pentru cã Sile habar nu
are de unde se închide apa. Trebuie sã dau
30 lei pentru efortul de a fi rotit un
robinet. Îmi povesteşte cã, de fapt, aici nu
a locuit nimeni. Casa era aşa, ţinutã pentru
vânzare la suprapreţ, iar multiplele
defecţiuni apãrute inerent într-un bloc
vechi fuseserã rezolvate prin anularea
definitivã a instalaţiilor.
În fine, vine şi Sile triumfãtor şi
gâfâind.
- Gata Şefu’, am rezolvat-o!
Duhneşte a vodcã şi mã întreb: cine
pe cine a soluţionat?
Avem apã!!! În sfârşit, avem apã!!!
De-abia aştept ca sã vinã Maria şi
sã vadã minunea...
Trece o orã şi îmi schimb rapid
dorinţa. Între timp, unul din racorduri,
nestrâns suficient, a cedat. Avem apã, dar
peste tot în casã...
A mai trecut o sãptãmânã şi au
început sã se vadã primele roade. Pereţii au
fost îndreptaţi, iar prima mânã de var datã.
Mircea a reparat instalaţia electricã
schimbând o serie de cabluri din pereţi ce
erau întrerupte. Dan a pus faianţã cam în
jumãtate de baie şi tot coşmarul pare sã fi
luat sfârşit.
Este searã şi stau de vorbã cu soţia
mea, întrebându-ne cât mai avem...
- Auzi Maria, ce-ar fi sã punem
televizorul în prizã? Nu avem cablu, dar
poate prindem mãcar TVR1.
- Bunã idee, chiar îmi era dor de un
film sau mãcar ceva acolo care sã nu fie
nici adeziv şi nici var sau vopsea.
Introduc ştecherul televizorului în
prizã şi nimic nu se întâmplã. Mã uit atent
la cablu, dar acesta pare bun. Nicio
ştrangulare sau urmã de întrerupere. Iau
creionul de control şi vãd cã nu e tensiune
deloc.
Încep sã transpir...
Iau un scaun şi mã sui la doza de
unde vãzusem cã s-a racordat priza.
Transpiraţia este din ce în ce mai
abundentã, iar inima începe sã mã înţepe
discret. Mircea a racordat priza la doza ce
odinioarã folosea antenei colective de pe
bloc, demult desfiinţatã şi cu parastas
fãcut. Lîngã ea este doza adevãratã,
liniştitã, virginã...
A doua zi, Mircea sparse peretele
aproape terminat şi fãcu noul racord. În
fine, televizorul merge. Altceva nu va mai
putea funcţiona simultan, deoarece a legat
toate prizele în serie, iar dacã voi încerca
vreodatã sã pornesc maşina de spãlat în timp
ce soţia va cãlca rufele, cablurile din
pereţi se vor prãji iremediabil.
Mai trece o sãptãmânã...
Incidentul în care m-am curentat
îngrozitor atunci când am vrut sã mã spãl a
fost uitat demult...
Mircea racordase la dozã lumina din
baie printr-un cablu ce â€Ţcurgea" prin masca
de la chiuvetã şi evident cã avea
o â€Ţciupiturã". Aceasta se plasase exact pe
racordul ce conducea la robineţii metalici
ai bateriei. Dimineaţa, atunci când am
încercat sã rotesc robinetul pentru a mã
trezi aruncând nişte apã rece pe faţã, m-am
pomenit cu un duş la fel de primenitor aşa,
cam de 220 volţi. Dupã ce a fost dãrâmatã
toatã masca chiuvetei şi refãcutã
instalaţia, totul a fost în regulã.
Astãzi, se împlinesc douã luni de
când am început curãţenia. Casa este curatã,
vãruitã, vopsitã, gresia de pe hol aratã
binişor, iar faianţa din baie este încã pe
pereţi.
Balconul a fost închis cu tablã pânã
la un sfert din lãţimea geamurilor astfel
cã, locuind cu faţa spre vest, la varã voi
avea acolo cel puţin 50 de grade. Mãcar voi
face economie la apã caldã, deoarece în
ligheanul ce stã tot timpul acolo datoritã
izolaţiei acoperişului care exact la
sfârşitul curãţeniei a cedat, se va aduna
destulã apã aproape clocotitã.
Mobila este într-o stare
jalnicã. â€ŢMeseriaşii" s-au urcat cu
picioarele pe ea şi, cu toatã protecţia
foliilor pe care le plasasem peste tot, s-a
sfâşiat sau zgâriat în zeci de locuri.
â€ŢEchipa de şoc" a plecat cu tot cu
sculele pe care le-am cumpãrat. Ilie şi Sile
sunt acum în Spania la cules de cãpşuni, iar
Dan şi cu Mircea în Cipru la cules de
mandarine.
- Ce zici Maria, mai facem un
împrumut ca sã schimbãm mobila?
- Ionicã, sã-ţi spun drept nu mai
rezist! Nu mai vreau sã aud de meseriaşi în
casã câte zile voi avea!
- Ei lasã, bine cã s-a terminat! La
mobilã nu are ce sã se mai întâmple. Dãm
comanda, iar apoi vin şi ne-o instaleazã în
casã.
În baie se aude un zgomot asurzitor.
Hodoronc, buf, buf, buf!!!
Mã reped ca în timpul unui cutremur
şi vederea fliselor cãzute prin toatã baia
mã zgâlţâie rãu de tot. Emailul cãzii s-a
spart în câteva locuri, chiuveta s-a ciobit,
iar restul fliselor sunt gata şi ele de
cãlãtoria gravitaţionalã, fãrã întoarcere. A
doua zi, mã duc la magazin şi cumpãr din nou
faianţã, adezivi şi ustensile. De data
aceasta le pun singur-singurel, aşa prost
cum pot, dar poate definitiv.
În sãptãmânile ce au urmat, am raşchetat
tavanul bucãtãriei care se umflase, am
schimbat sensul apometrelor ce fuseserã
montate invers şi alte câteva lucruri minore
privind instalaţia electricã ce pica atunci
când îmi era lumea mai dragã. Aveam acum
curent la prize tras tocmai de la lumina
dormitorului. Problema apãrea atunci când,
de exemplu, dacã Maria se odihnea iar eu
vroiam sã lucrez la calculator, trebuia sã-i
acopãr cu grijã faţa, sã aprind lumina şi
atunci pornea şi aparatul...
Între timp, am uitat sã vã spun: am dat
comandã pentru mobilã unui atelier renumit.
Dupã şase sãptãmâni de chin şi aşteptare,
mobila este aproape terminatã. În dormitor,
patul dublu este instalat, iar în
sufragerie – canapeaua şi fotoliile aşteaptã
nerãbdãtoare biblioteca. Dupã vreo douãzeci
de drumuri la firmã, este gata şi ea.
Cãrãuşii urcã cu greu cele patru etaje. Când
sã intre în casã, constatã cã este mai
înaltã decât apartamentul. Forţeazã, poate-
poate o intra. Nu reuşesc decât sã facã o
brazdã adâncã de vreo doi centimetri în
tavan şi o zgârieturã la fel de mare pe
mobilã. Pleacã şi revin peste o sãptãmânã cu
mobila decupatã longitudinal, dar suficient
acum de modulatã încât sã pãtrundã cu
uşurinţã pe uşa de la intrare.
Lasã, îmi spun, ce dacã se vãd zgârieturile
în partea superioarã, bine cã aproape s-a
terminat!
A mai rãmas şifonierul. Am comandat unul cu
patru uşi, ce va ocupa un întreg perete,
suficient de mare pentru a ne încãpea toate
hainele.
Comanda a fost plãtitã integral, dar
şifonierul se lasã aşteptat. Între timp,
toate hainele zac pe jos şi este o întreagã
aventurã ca sã gãsesc ceva asortat...
În seara aceasta, m-a sunat pe la ora 17,
patronul firmei.
- Alo, domnul Revengeanu?
- Da, eu sunt! Gata? am întrebat eu,
recunoscându-i vocea.
- Da, veniţi sã îl luaţi!
- Pãi nu îl aduceţi dumneavoastrã?
- Ba da, dar sã semnaţi de primire, aici la
noi!
- Maria, vine şifonierul! S-a terminat
coşmarul! am strigat eu aproape cu lacrimi
de fericire.
Sunt în faţa firmei şi privesc în gol...
Acum zece minute am sosit la sediul
acesteia. Un angajat m-a luat imediat în
primire şi m-a întrebat:
- Camionul unde este ca sã-l încãrcãm?
- Am venit sã vãd mai întâi dacã este
terminat
într-adevãr.
- Haide domnule, este târziu şi mai pierdem
timp cu flecãreala! Du-te şi adu maşina ca
sã venim la matale sã-l montãm!
L-am dat uşor deoparte şi am început sã mã
uit prin atelier. Nici urmã de şifonier. M-
am dus la patron şi l-am întrebat:
- Unde este?
- Acolo, nu l-aţi vãzut?
- Nu.
- Haide domn’ profesor, ce naiba...
Bine cã nu m-a fãcut şi ãsta inginer...
Am plecat şi, într-adevãr, şifonierul se
odihnea în toatã splendoarea sa. Din cele
patru corpuri nu era decât unul. De fapt
nici acela nu era, deoarece fuseserã
terminaţi numai pereţii laterali şi
capacele, fãrã spate sau faţã, fãrã uşi sau
balamale, fãrã nimic, ce mai vorbã...
- Ãããsta e?
- Da, nu vã place?
Mã uitasem la el şi nu-mi venea sã cred
ochilor, urechilor şi tuturor celorlalte
simţuri. Rar încercase cineva ca sã mã
prosteascã aşa, în faţã, dar acum era
incredibil.
- Pãi n-aţi fãcut nimic!!!
- Aaa, spuneţi aşa pentru cã n-are uşi?
- N-are nimic!
- Ba da, domn’ profesor! Uitaţi-vã acolo, în
colţ. Avem toate materialele pregãtite. Doar
sã le asamblãm!
- Vãd numai nişte plãci întregi de lemn.
- Aaa, asta nu e o problemã. Imediat le
tãiem. Mâine puteţi veni ca sã-l luaţi?
- Ce zi este mâine?
- Joi.
- La ce orã?
- Când vreţi.
- Pe la 6 seara e bine?
- Da, perfect! Dar ştiţi ce? Mai bine veniţi
vineri la prânz ca sã nu mai bateţi drumul
de pomanã. Cine ştie ce se mai poate
întâmpla?
- Bine, pe vineri.
- Da, ne vedem luni seara!
Stau în stradã şi mã uit absent... M-aş
sinucide, dar dacã tot ãştia fac şi sicrie?
Joia urmãtoare primesc telefon de la patron
care mã anunţã cã, în sfârşit, lucrarea e
gata. Îi spun cã nu mã mai intereseazã. Nu
mai vreau niciun şifonier.
Peste o orã mã trezesc cu gealaţii la uşã. L-
au adus!
În sfârşit l-au adus!
Este numai bucãţi şi se apucã sã-l asambleze
la faţa locului. Le lipsesc nişte balamale,
dar mâine le vor aduce pe toate. În fine,
luni şifonierul e pe poziţie. Strâmb, cu
uşile ce nu se închid decât din doi în doi,
dar existã...
Mã apuc singur sã pun hainele la locul lor.
Între timp, Maria a fãcut o crizã de nervi
şi se aflã internatã în spital.
A doua zi, aflu cã banca la care am
contractat împrumutul a majorat dobânzile
foarte mult.
Nu vom putea plãti aşa cã suntem nevoiţi sã
vindem apartamentul...
