- Stefane, ştii tu cu cine m-am întâlnit eu
astãzi?
- Nu, dragã!
- Cu fosta mea colegã de bancã de la liceu –
Vasilica. Ţi-am povestit parcã de ea, nu?
- Da, spuse plictisit bãrbatul, de câteva
ori.
- Hai mãi, nu mai fi aşa de morocãnos! Îţi
spusesem cã se mutase la Oradea dupã primul
soţ. Astãzi, când am vorbit cu ea, mi-a
mãrturisit cã dupã ce a divorţat acum cinci
ani, s-a recãsãtorit cu un tip de la noi din
oraş. S-a mutat înapoi acum trei luni.
- Ce bine...
- Pãi este, se prefãcu soţia cã nu îi
înţelese ironia, pentru cã în seara aceasta
ne-a invitat la ea acasã. Inaugureazã
apartamentul în urma terminãrii curãţeniei.
Îmi închipui ce au muncit amândoi... Mi-a
spus cã atunci când l-a cumpãrat era într-un
hal de nedescris, dar acum l-au aranjat ca
in Neckermann!
- De-abia aştept ca sã-l vãd, mai ales cã
desearã e meciul României din preliminariile
Campionatului Mondial.
- Lasã, ştiam asta! Mi-a spus cã şi bãrbatu-
sãu e înnebunit dupã fotbal. O sã vã uitaţi
amândoi, mai ales cã ştii cã televizorul
nostru mai face figuri.
Acest lucru îl convinse pe Ştefan, chiar
dacã nu foarte puternic.
Locuiau de peste treizeci de ani la primul
nivel al unui bloc de patru etaje, într-unul
din acele apartamente nedecomandate de trei
camere. Reuşiserã, în timp, ca sã-l
amenajeze pe gustul lor. Ar fi vrut ca sã-l
schimbe cu altul mai spaţios, dar astea
fuseserã mereu posibilitãţile lor
financiare, iar acum se obişnuiserã amândoi
şi nu ar mai fi plecat nici în ruptul
capului, chiar dacã ar fi avut cu ce...
Cum intrai în apartamentul soţilor Popescu,
în faţã se afla bucãtãria. Era tare
neplãcut, pentru cã în zilele în care doamna
Elena – consoarta de o viaţã a lui Ştefan -
pregãtea mâncarea, un vizitator intempestiv
avea surpriza, încã de la intrare, sã
adulmece mirosurile de ceapã, de varzã
muratã sau mai ştiau ei ce...
În stânga, se afla dormitorul mic,
transformat dupã plecarea copiilor la casele
lor, în birou. Bãrbatul îşi instalase acolo
computerul, combina muzicalã şi un mic
televizor pentru a urmãri câteodatã, în
linişte, meciurile Naţionalei, atunci când
Elena era pasionatã dupã vreo telenovelã.
Drept în faţa uşii, biblioteca în care
stãteau pe câte douã-trei rânduri cãrţi de o
viaţã, citite şi pãstrate pentru nu ştia
cine – generaţia actualã citind din ce în ce
mai rar – canapeaua aflatã sub fereastrã şi
un fotoliu vechi pe care nu se înduraserã sã-
l arunce, completau mobilierul încãperii.
Revenit în hol, un vizitator oarecare trecea
pe lângã cãmara aflatã în partea dreaptã,
iar în faţã i se deschidea sufrageria. În
stânga, se afla uşa ce dãdea în balconul cu
toate lucrurile inutile pe care toţi le
strângem o viaţã şi pe care nu ne îndurãm
niciodatã sã le aruncãm, iar drept înainte o
nouã uşã ce conducea spre alte tãrâmuri de
explorat.
Mobila livingului – cum se numea acum modern
bãtrâna sufragerie - era una standard,
compusã din clasica mãsuţã de mijloc şi cele
douã fotolii ce o încadrau, între uşi –
canapeaua, iar în diagonalã, spre fereastrã,
mãsuţa de televizor cu suport rotativ ce
niciodatã nu era folosit.
Dupã ce pãrãseai sufrageria, intrai într-un
hol mic de nici un metru pãtrat, cu un
rudiment de cãmarã în care se odihneau
pantofii sau ghetele – dupã anotimp,
eventual pungile de detergenţi şi alte
câteva mãrunţişuri. În faţã era baia – micã,
fãrã aerisire şi cu pereţii veşnic mucegãiţi
în pofida eforturilor doamnei Elena ce îi
ştergea tot timpul cu clor.
În fine, în stânga, se afla dormitorul.
Patul dublu şi şifonierul aşezat pe partea
stângã a uşii erau singurele mobile ce
puteau încãpea.
Acesta era spaţiul conjugal în care-şi ducea
traiul familia Popescu.
Înainte de a pleca de acasã, având un
sentiment straniu cã se va plictisi de
moarte în compania muierilor ce-şi vor
depãna o mie de amintiri şi vor bârfi cel
puţin la fel de mult, Ştefan se duse la
frigider şi aruncã o privire rapidã pe
rafturile de pe uşã. Avea nişte vin de
Cotnari şi vreo jumãtate de sticlã de coniac
Alexandrion. Îi plãceau bãuturile spirtoase,
iar acesta era singurul acceptabil ca preţ,
dar şi calitativ. Îşi turnã un pãhãrel şi-l
aruncã repede pe gât deoarece Elena îi
strigã, dupã ce o aşteptase o jumãtate de
orã peste timpul limitã al plecãrii şi al
rãbdãrii:
- Hai Fãnele, hai odatã! Ştii cã nu-mi place
sã întârzii! Li s-or fi lungit urechile de
când ne aşteaptã...
Chemarã un taximetru şi, în câteva minute,
ajunserã în dreptul blocului unde locuia
Vasilica.
Cele patru etaje, numãrul de scãri şi chiar
culoarea uşor gãlbuie îi dãdurã impresia lui
Ştefan cã s-a întors acasã.
- Haideţi mãi fraţilor, mai aveam puţin şi
vã dãdeam dispãruţi! se auzi de la etajul al
doilea vocea Vasilicãi.
- Da, chiar aşa, mãi Fãnicã! S-au încãlzit
şi vinul şi coniacul, se auzi din spatele
femeii o voce transformatã rapid într-un fel
de rãpãialã de varã ce ar fi vrut sã
sugereze un hohot de râs.
Ştefan se uitã spre balconul unde cele douã
fiinţe le fãceau cu mâna.
- Elena, presimt cã o sã fie un dezastru...
Dacã tot m-ai adus la ãştia în vizitã, mãcar
promite-mi cã nu stãm mult. În cel mai rãu
caz, dupã terminarea meciului plecãm, da?
- Da, Fãnele, promit!
- Oricum, ãsta vãd cã este deja prieten la
cataramã cu mine cu toate cã pânã acum
câteva ore nici mãcar nu ştiam de existenţa
lui. Sper sã nu mã mai şi îmbrãţişeze!
Pe când urcau scara, de la etajul al doilea
deja se auzeau strigãte de îmbãrbãtare.
- Hai cã mai aveţi puţin!
- Lenuţaaa, ce bine-mi pare cã te revãd!
Ştefan nu apucã sã se minuneze prea mult de
faptul cã muierile nu se mai vãzuserã de
vreo zece ore şi totuşi pentru ele pãrea cã
trecuse o veşnicie pentru cã se trezi cu un
ţucãit drept pe gurã.
- Bine ai venit, Fãnele! Hai, intrã repede
cã avem o grãmadã de treabã, îi ţipã în
ureche, fãcând în acelaşi timp cu ochiul
grasul asudat ce i se înfãţişa privirilor.
Era mai rãu de cât crezuse...
Grasul, ce rãspundea la numele de Dãnuţ cu
toate cã era cam de 4-5 Dan, dar nu la Judo
ci la Sumo, îi spuse şoptit:
- Hai cu mine ca sã lãsãm muierile cu
trãncãneala lor. Am ceva special pentru tine!
În sfârşit, Ştefan reuşi sã priveascã în
jur. O bãnuialã vagã îi circulã o clipã prin
minte.
- Câte camere ai Dane?
- Trei nedecomandate, dar insist şi chiar mã
supãr dacã nu-mi spui Dãnuţ!
- Bine-bine, Dãnuţ!
Apartamentul era, din punct de vedere
arhitectonic, identic cu cel al lui
Ştefan. â€ŢPrecis cã biroul lui este aici în
stânga", se gândi Ştefan.
- Hai, intrã, îi spuse Grasul împingându-l
în direcţia aşteptatã. Ştii tu ce am eu aici
în birou? Un coniac excelent!
L-am cumpãrat special pentru întâlnirea cu
voi!
â€ŢAcum nu cã nu mi-ar place, dar sper sã nu
fie tot Alexan...", îşi spuse în sine
Ştefan, aproape cu voce tare.
- ...drion, continuã Grasul ca şi când i-ar
fi ghicit gândul. Nu-i aşa cã ţi-am fãcut o
surprizã?
- Fii sigur de asta!
Cele douã pãhãrele se umplurã pe datã şi,
chiar dacã dispreţuia acest lucru, Ştefan îl
aruncã dintr-o înghiţiturã pe gât.
Începu sã se uite în jur.
- Nu-i aşa cã îţi place cum am aranjat
camera?
- Da, foarte frumos! Sã stãpâniţi sãnãtoşi
apartamentul!
Pe partea dreaptã a uşii se afla un birou pe
care trona un computer, o combinã audio şi...
- Uite, vezi ce idee originalã am avut? Mi-
am pus aici un televizor ca, atunci când
Vasilica se uitã la telenovele (ştii, e
moartã dupã ele) sã pot vedea şi eu un meci
de fotbal ca tot omul. Mã aşez în fotoliul
ãsta, îmi iau vreo trei-patru berici şi trai
neneacã!
- Da, îmi închipui...
- Vezi, atunci când ne-am mutat aş fi vrut
sã arunc vechitura asta, dar m-am gândit cã
astãzi nu se mai fac lucruri aşa de bune ca
odinioarã, aşa cã iatã-l, tocmai bun pentru
şezutul meu!
Evident, în faţã, Ştefan putea admira o
bibliotecã pe care se gãseau destul de
puţine cãrţi, dar geniul lui Dãnuţ rezolvase
fericit problema. Lângã â€ŢIstoria literaturii
române" a lui Cãlinescu, pusã culcatã pe un
raft, se gãsea un globuleţ de sticlã din
acela care atunci când se întoarce lasã sã
cadã nişte paricule în suspensie. Puţin mai
departe se gãsea â€ŢIstoria religiilor" a lui
Eliade, flancatã de un frumos peşte de
sticlã arcuit ca într-un zâmbet la adresa
ridicolului situaţiei şi un pescar chinez ce
se uita neputincios la prada zeflemitoare.
De o parte şi de alta a
canapelei â€Ţobligatorii" de sub fereastrã se
gãseau douã tablouri ieftine ce înfãţişau o
corabie eşuatã pe o stâncã pe care doar un
elicopter s-ar fi putut sui şi o naturã
moartã cu un pepene roşu, tãiat direct pe
masã, remarcabil prin mulţimea infinitã de
sâmburi.
- Ei, vãd cã ai rãmas fãrã grai, spuse dupã
câteva clipe de tãcere, prea scurte pentru
Ştefan.
- Da, într-adevãr! Casa aratã splendid, dar
sã ştii cã cel mai mult mã impresioneazã
ceasul de pe tãblia patului. Este o
adevãratã operã de artã!
- Vai, Fãnele... Dacã ai şti ce greu l-am
cumpãrat!
De mult îmi doream un ceas sub o fântânã cu
apã susţinutã de Iisus pe cruce. Nu gãseam
şi pace! Când era Iisus nu era fântâna, când
erau amândouã nu era ceasul şi tot aşa. În
ziua când l-am vãzut, am rugat-o pe
vânzãtoare ca sã mi-l opreascã pentru cã n-
aveam bani la mine. Norocul meu a fost cã am
luat un taxi şi m-am dus la un amic ce m-a
împrumutat rapid din banii pe care-i ţinea
de concediu. Dar acum, uite, cine mai are
aşa ceva în casã?
- Într-adevãr, te invidiez, eşti unic, îi
spuse Ştefan abţinându-se cu greu ca sã nu
râdã.
- Sã vezi, Fãnele, restul casei! Dar hai sã
mai bem un pãhãrel pentru cã sigur femeile
încã nu au trecut de clasa a IX-a cu
amintirile!
Dãdurã rapid pe gât şi al doilea rând.
Ieşirã în hol iar Ştefan, deja mai bine
dispus, îi zise:
- Mãi Dãnuţe, nu cumva aici pe stânga este
bucãtãria?
- Da, ai ghicit! Iar în faţã este livingul
nostru!
- Înainte de a intra, îi spuse Ştefan cu
mâna pe clanţã, o sã-ţi spun cum aş fi
aranjat eu casa asta.
- Hai cã m-ai fãcut curios!
- Uite, dupã uşa asta aş amplasa o canapea
cu sau fãrã ladã, în mijloc aş pune o mãsuţã
cu douã fotolii, iar în faţã, în partea
stângã aş pune o mãsuţã de televizor.
- Eşti fantastic, Fãnele! Pãi tocmai aşa am
aranjat-o! Dacã ai şti cât m-am sfãtuit cu
Vasilica mea şi câte variante am încercat.
Dar, deh, tot noi bãrbaţii avem imaginaţie...
În fine, dupã ce îl plimbã prin tot
apartamentul, se reîntoarserã în â€Ţbirou".
- Hai sã dãm drumul la televizor cã începe
meciul, spuse Grasul deja asudat de efortul
pe care-l fãcuse în plimbarea prin â€Ţvastul
apartament".
Aprinse televizorul. Imaginea era roşiaticã
şi aproape nu se distingea nimic.
- Ştii Fãnele, am uitat sã-ţi spun, dar ãsta
cam face figuri! L-am cumpãrat de la un
Second Hand şi vreo patru ani n-am avut
niciun fel de probleme cu el. Se pare însã
cã şi-a cam trãit traiul...
Buna dispoziţie a lui Ştefan se risipi pe
datã. Doamne, cât aşteptase el meciul acesta!
În cele aproape douã ore reuşiserã sã audã
cum â€Ţai noştri" jucaserã extraordinar şi, ca
niciodatã, introduseserã de vreo trei ori
mingea în poarta Olandei.
Pe la ora 11 noaptea, fãcu o primã tentativã:
- Elena, nu îţi este somn?
- Vai Fãnele, dacã ai sta aici cu noi ca sã
auzi ce a fãcut Tanţa, aia din banca întâi
de pe rândul de la fereastrã, la majoratul
lui Andrei...
- Cred cã mi-ai povestit odatã...
- Poate, dar constat cã Vasilica ştie nişte
chestii...
Ştefan se duse resemnat în â€Ţbirou" unde dupã
douã ore se odihneau resemnate atât sticla
de coniac, cât şi douã fiole de Cotnari.
La plecare, Grasul era â€Ţterminat" şi nu mai
avea nici un chef de ţucãialã.
- Vin’ ca sã te pup Dãnuţelule, cã ai fost
tare simpatic...
