- Bine v-am gãsit domnilor, spuse Directorul
aşezându-se pe fotoliul împins cu grijã de
Adjunct.
- De-abia aşteptãm sã auzim noutãţile,
domnule!
- Sunt multe şi foarte importante, incitã el
auditoriul cu o voce gravã de parcã toatã
soarta omenirii ar fi stat pe umerii sãi.
Toatã întreprinderea aştepta cu sufletul la
gurã reîntoarcerea Directorului de la
şedinţa importantã ce avusese loc la
Minister. Plecase cu douã zile în urmã,
destul de precipitat şi nu avusese timp
decât sã-şi anunţe secretara pentru a
contramanda toate întâlnirile.
Se fãcuserã destule speculaţii cu privire la
graba în care pãrãsise sediul. Toţi
salariaţii, mai puţin Nuţi – aflatã în
concediu medical – formulau mai limpede sau
mai voalat diferite ipoteze.
Directorul economic avansa ideea cã se
auzise de deturnarea de fonduri, ocazionatã
de construcţia clubului destinat
angajaţilor. Era nervos şi în cele douã zile
nu dormise aproape deloc, neştiind cum avea
sã se sfârşeascã aceastã poveste. Clãdirea
înghiţise câteva sute de mii de euro ce nu
se regãseau decât în micã mãsurã în şi între
zidurile ei. În acelaşi timp, şeful
serviciului financiar, Andrei - fiul cel
mare al Directorului - printr-o â€Ţpurã
coincidenţã", în urma unor economii la sânge
realizate în cei trei ani de când era
salariat, îşi terminase vila din Predeal.
Directorul tehnic avea mari dubii asupra
pãstrãrii secretului unei lucrãri în care se
folosise numai jumãtate din materialele
strict necesare.
Şefa Personalului angajase în ultimii doi
ani o serie de indivizi ce se manifestaserã
atât de discret încât nu fuseserã vãzuţi
niciodatã. Contabilitatea, Aprovizionarea şi
celelalte compartimente avansau şi ele câte
o ipotezã sinistrã.
În realitate, Directorul plecase cu Nuţi la
Predeal pentru a inaugura noua reşedinţã.
Plãnuise de mai multã vreme aceastã evadare,
dar casa tot nu era terminatã. De teama unor
bârfe, nu cã l-ar fi interesat sau cã i-ar
fi pãsat câtuşi de puţin, alesese o cale
spectaculoasã de a ieşi din scenã.
Nuţi îl sunase pe telefonul mobil atunci
când el era
într-o şedinţã operativã cu toţi directorii
şi şefii de compartimente.
- Da, Domnule Ministru! Am înţeles!
Vin negreşit! Sã trãiţi! spusese el,
înverzindu-se la faţã în exterior, dar
înroşindu-se de plãcere înãuntru.
Plecase singur, fãrã şofer, ceea ce
dãduse naştere la şi mai multe speculaţii.
Nuţi îl aşteptase pe o stradã lãturalnicã şi
cum urcase în maşinã începuse un lung
preludiu pentru o scurtã evadare.
Directorul nu mai era la prima
tinereţe. Intrase de aproape un an în acea
crizã a bãrbaţilor, manifestatã atunci când
se apropie vârsta estompãrii diferenţelor
dintre sexe. Observase şi el, demult, cum
oamenii trecuţi de şaptezeci de ani devin
într-un anume fel unisexuaţi. Nebuniile
tinereţii rãmân discret în urmã, bãrbaţii se
efeminizeazã, iar consoartele lor, în cele
mai multe cazuri, îşi împodobesc faţa cu
semne ale virilitãţii masculine.
Mai avea pânã atunci, dar primele
semne apãruserã. Dimineaţa se uita în
oglindã şi îşi vedea imaginea din tinereţe
parcã rãsturnatã. Umerii laţi şi bazinul
îngust permutaserã astfel încât acum, arãta
precum Matrioşka – acea binecunoscutã pãpuşã
ruseascã. În acelaşi timp, în interiorul sãu
se afla o alta mai micã, neastâmpãratã şi
care parcã vroia sã o sfãrâme pe cea dintâi.
Înainte de toate însã, Matrioşka era fãcutã
din lemn şi tot aşa era şi sufletul lui.
Se uita pe ascuns la nevastã-sa Ana,
atunci când se ducea în living şi îşi sorbea
cafeaua. Nu mai avea demult acea graţie din
anii de început. Mai mult, de câţiva ani
luase prostul obicei de a bea cafeaua cu
biscuiţi sau cu pişcoturi în ea. I se pãrea
oribil, dar nu mai îndrãznea de mult timp sã-
i spunã nimic. Ana era o femeie aprigã şi îl
punea la punct imediat:
- Vei fi conducând tu acolo mâna aia de laşi
şi oportunişti, dar acasã EU sunt stãpâna!
Dacã nu aş fi condus EU casa, se alegea
praful de ea atât timp cât tu petreceai cu
toate boarfele tale!
- Iar începem, Anã? încerca el sã fie
împãciuitor. Ştii doar cã te-am respectat
întotdeauna! Te-am ţinut mereu ca
într-un glob de sticlã!
- Da, ştiu... Şi nu mai scos niciodatã în
lume! Ţi-a fost mereu ruşine cu mine!
Discuţia promitea sã alunece pe o pantã
periculoasã, iar atunci Directorul pleca
nervos cãtre servici. De altfel, de-abia
aştepta deoarece, de câţiva ani, Nuţi îl
consola în fiecare dimineaţã.
Plecarea la Predeal fusese mai mult
impusã de aceasta. Era cãsãtoritã şi nu prea
îi convenea statutul de amantã.
Îşi asumase cu bunã ştiinţã aceastã poziţie,
dar uneori se sãtura de sexul â€Ţpe fugã" şi
cu frica de a nu fi surprinsã de cineva.
În întreprindere se juca zilnic
aceeaşi piesã proastã.
Toţi angajaţii ştiau de â€Ţjocul matinal" al
celor doi şi nu îndrãzneau sã-i deranjeze
nici mãcar cu un telefon, iar ei se fereau
de ochii lumii invocând tot felul de
pretexte care mai de care mai stupide.
Nuţi îi spusese într-o zi:
- Cornele, vreau sã mã scoţi şi pe
mine odatã în oraş!
- Nu fi tâmpitã Nuţi! o temperase el
dur, dar necesar. Ştii doar cã nu pot. Pe
aia nu am mai scos-o din casã de ani de zile
şi vrei sã mã afişez cu tine?
â€ŢAia" era nevastã-sa, iar Nuţi ştia
prea bine la cine se referã.
- Aşteaptã sã termine fiu-meu casa
de la Predeal şi mergem acolo câteva zile...
Pentru a-l zori, Nuţi începuse în
ultima perioadã sã facã mofturi. Într-o
dimineaţã pretextase cã are o durere
groaznicã de cap, în alta cã e în acea
perioadã nerecomandatã giumbuşlucurilor, iar
apoi se â€Ţcãptuşise" cu o durere groaznicã de
dinţi. Cum Cornel mai trecuse prin astfel de
experienţe, pricepuse pe datã şi dintr-o
trãsãturã de condei, nu a lui ci a
Directorului Economic, trimisese fondurile
destinate clubului, obosite de atâta
inflaţie, ca sã se odihneascã la Predeal...
Casa fusese rapid terminatã, iar
cele şase camere mobilate dupã gustul şi
indicaţiile sale. În acea ultimã perioadã,
instalase camere de supraveghere în fiecare
încãpere ce trimiteau imagini, prin
Internet, cãtre calculatorul aflat în biroul
sãu. Fiecare obiect ce urma sã fie amplasat
în vreo încãpere era atent urmãrit şi
dirijat de cãtre el personal. În fapt, casa
era un kitch ordinar. Livingul era dotat, în
mijlocul sãu, cu o canapea circularã din
piele, înconjuratã de opt fotolii. Dacã,
prin absurd, un grup de vizitatori ar fi
poposit acolo ar fi fost practic obligaţi sã
stea spate în spate în partea centralã, iar
cei de pe fotolii sã se ridice pentru a
putea dialoga cu persoanele aflate în
poziţie diametral opusã. Pereţii erau
îmbrãcaţi cu tapet lavabil ce trecea,
specific, prin fiecare anotimp. Peretele
dinspre est înfãţişa ochiului un peisaj
marin, cu valuri enorme ce se îndreptau
ameninţãtor cãtre privitor, cel dinspre
vest - un peisaj din Alpi cu schiori lansaţi
pe o pantã abruptã şi cu o avalanşã aflatã
exact în spatele lor, iar spre nord şi sud –
o pãdure ecuatorialã, respectiv o mânãstire
de undeva din nordul Olteniei. Încastrate în
pereţi, tot atâtea televizoare cu plasmã
erau conectate non-stop la programele lui
favorite. Peretele cu valuri transmitea
programul dedicat numai ştirilor, cel cu
avalanşa – emisiuni de divertisment, din
pãdurea ecuatorialã se auzeau comentariile
meciurilor de fotbal, iar dintre pereţii
mânãstirii rãzbãteau false acorduri de
manele. Televizoarele se activau sonor
atunci când se aşeza pe unul dintre fotolii
sau pe partea corespunzãtoare a canapelei
circulare.
Pe jos, pe parchetul lamelar, se
aflau câteva blãnuri aruncate într-o
neglijenţã studiatã, iar din şemineul fals
ce arunca nişte îndoielnice flãcãri
electronice rãzbãtea în încãpere o cãldurã
controlatã de computerul central al casei.
Pe pereţi erau o grãmadã de tablouri
din piele ce alternau cu reproduceri dupã
mari maeştri. Dacã vom mai adãuga veioza cu
ceas ce vântura tot timpul nişte apã şi cei
doi câini de porţelan ce strãjuiau intrarea
în living avem imaginea completã a acestuia.
Celelalte camere respectau aproape identic
modul de gândire a proprietarului: paturi cu
apã în dormitoare, sistem audio în sala de
baie şi o micã piscinã cu valuri, amplasatã
la etaj în faţa unor ferestre imense,
concepute pentru a putea admira brazii din
depãrtare.
Cu atâţia bani bãgaţi în dotãrile
interioare, Cornel fusese precaut.
Înregistrase casa pe numele bãiatului cel
mare, din cãsãtoria anterioarã, ce nu
deţinea o funcţie atât de importantã ca el
pentru a fi luat în vizor, putând astfel sã
doarmã liniştit. Evident, Ana nu ştia nimic
de aceasta şi nici nu avea de gând sã-i
spunã vreodatã.
Ajunşi la Predeal, terminaserã destul de
repede â€Ţostilitãţile" şi apoi o plimbase pe
Nuţi prin toate încãperile. Era extaziatã şi
se arunca precum un copil prin toate
paturile. Turul vilei se sfârşise printr-
un â€Ţplonjon" în piscina de la etaj.
Seara, în faţa unei sticle de whisky,
începuserã sã discute despre servici.
- Ce pãrere ai tu, Nuţi, despre Directorul
economic?
- Mãi Cornele, ca sã-ţi spun sincer nu prea
îmi place!
- De ce?
- Am senzaţia cã este un om periculos. Dacã
vorbeşte ceva despre banii ãştia bãgaţi
aici? Nu îţi dai seama în ce belea intrãm?
Directorul nu îi spusese niciodatã lui Nuţi
despre ingineriile lui financiare. Dacã într-
o bunã zi va gãsi o alta â€Ţmai proaspãtã" şi
va trebui sã renunţe la â€Ţserviciile" ei?
Nu i-ar fi convenit sã fie şantajat sau
mãcar sã ştie cã este cu sabia lui Damocles
deasupra capului. De unde oare ştia? Sau
poate îl testa...
- Ce sã vorbeascã, Nuţi? Aici sunt toate
economiile mele de o viaţã. Ştii doar cât am
muncit mereu şi cã am fost tot timpul în
funcţii de conducere bine plãtite!
- Hai Cornele, lasã vrãjelile astea! Cred cã
nici Ana nu te-ar crede! Dar ce mã
intereseazã pe mine de unde ai scos atâta
bãnet? Dacã provin din economii sau din
clubul ãla mai puţin conteazã, important e
cã avem şi noi un cuibuşor de nebunii,
continuã ea plimbându-şi privirea cu
subînţeles, aşa cum numai femeile o pot face.
Atunci când era â€Ţluat tare", Directorul se
inhiba.
De obicei, era un tip autoritar ce nu
admitea nici cea mai micã opoziţie. În
copilãrie, avusese un tatã dur ce îl
pedepsea adesea pentru aproape orice. Fusese
un tip frustrat de orice bucurie a primilor
ani, iar apoi a adolescenţei. Nu era lãsat
la joacã decât dupã ce îşi termina lecţiile
şi, adesea, privea cu jind pe fereastrã
cãtre toţi colegii ce locuiau în acelaşi
cartier, cum se agitau în jurul unei mingii
sau cum alergau pe jos sau cu bicicletele.
Nu avusese niciun prieten, iar situaţia avea
sã continue pânã la bãtrâneţe. Adolescenţa
îl prinsese şi tot aşa trecuse fãrã ca mãcar
odatã sã simtã sãrutul unei fete sau mãcar o
mânuţã fragilã abandonatã o clipã în ale lui.
Odatã cu vârsta şi cu poziţia socialã,
dobânditã mai mult sau mai puţin corect,
încercase sã recupereze prin mijloacele sale
proprii toţi acei ani pierduţi.
Îşi alesese prietenii numai dintre
subalternii obedienţi astfel cã la fiecare
petrecere era vioara întâi, toţi cei
prezenţi râzând în hohote sau cãzând într-o
tristeţe adâncã dupã fiecare cuvânt pe care-
l rostea.
Pe plan sentimental, lucrurile evoluaserã
oarecum asemãnãtor. Se cãsãtorise destul de
devreme cu Maria, o fatã de la ţarã,
frumoasã din cale afarã şi care îi
îndeplinea docilã orice dorinţã. Nu depãşise
studiile gimnaziale, dar era bine crescutã
şi o gazdã perfectã atunci când un oarecare
îi trecea pragul casei. Dupã câţiva ani, se
nãscuse Andrei şi simţise pentru prima datã
în viaţã cã realizase ceva concret.
Dupã ce fusese numit Director al unei
întreprinderi mãrunte, divorţase de Maria.
Începuse sã fie invitat pe la diverse
manifestãri unde era musai sã fie prezentã
şi soţia.
Îi era ruşine cu ea atunci când aceasta
vorbea numai de treburi din ale casei, cu
toate cã el insistase, de la început, ca sã
nu se angajeze nicãieri şi sã se dedice
total familiei. Dupã câteva luni, se
cãsãtorise cu Ana – absolventã a unui
institut de subingineri. Povestea se
repetase aproape identic. Dupã ce îl avu pe
Virgil – bãiatul cel mic – îi propuse
acesteia sã renunţe la servici. Ana era o
femeie aprigã dar, pentru bunul mers al
cãsniciei, acceptã. Cornel devenise între
timp Director General al unei mari unitãţi
economice şi parcã-parcã nici Ana nu mai era
la înãlţimea sa. Se resemnase însã, mai ales
cã divorţul la acel nivel nu â€Ţdãdea bine".
În acea perioadã ca şi întotdeauna, devenise
de bon ton sã ai o amantã dacã nu chiar
douã. Cu cât erau mai multe, cu atât poziţia
printre partenerii de afaceri era mai
respectatã. Uneori, amantele cãpãtau şi o
poziţie
semi-oficialã. Şefii le luau cu ei la tot
felul de recepţii, iar soţiile ştiau de
existenţa acestora dar, în cele mai multe
cazuri, închideau ochii pentru liniştea
şi â€Ţbunul mers" al familiei.
Cornel nu fãcuse nici el excepţie. Fiind
inhibat, avusese oarecare greutãţi la
început. Încercase sã ademeneascã pe
una-alta prin tertipuri masculine ieftine,
dar nu avusese succes. Într-o zi, avusese
chiar surpriza de a primi o replicã destul
de tare de la o secretarã: â€ŢDomnule, atunci
când m-am angajat aici am crezut cã aveţi
capul pe umeri şi nu în altã parte!"
Se înroşise rãu de tot şi bãgase coada între
picioare. Evident, a doua zi, gãsise un
pretext oarecare şi o concediase pe biata
femeie.
Îl urmãrise mult timp acea replicã
durã şi devenise oarecum complexat. Pe la
partidele de şpriţ cu partenerii
tradiţionali de afaceri era luat des â€Ţpeste
picior" cu afirmaţii de genul: â€ŢCe-ţi mai
face soţia, dragã Cornele?", în timp ce ei
se odihneau cu mâna pe genunchiul amantei
momentului.
Depãşise acel moment critic în
stilul ce avea sã-i devinã caracteristic.
Cãutase insistent prin toate compartimentele
instituţiei şi se uitase cu interes prin
dosarele de la â€ŢPersonal" ale femeilor
vizate. Într-o zi, o gãsise pe Bianca –
femeie liniştitã ce lucra la Casierie. O
chemase la el şi o descususe cu privire la
situaţia ei familialã. Bianca era divorţatã
şi avea un copil. Nu primea pensie
alimentarã întrucât fostul soţ plecase
fraudulos peste graniţã, drept care o ducea
foarte greu.
Îi mãrturisise directorului cã era tare
mulţumitã de locul actual de muncã deoarece
astfel, putea sã-şi ţinã copilul la şcoalã
în bune condiţiuni. Într-o dupã-amiazã, în
timp ce marea majoritate a salariaţilor
plecaserã acasã, o chemase la el. Femeia
lucrase în tura de dupã-amiazã şi fusese
convinsã cã era o problemã de servici.
Cornel bãuse pe nerãsuflate douã pahare de
whisky şi atunci când Bianca intrase în
birou se nãpustise asupra ei. Nu avusese
curaj sã-l reclame mai ales cã ştia ce
influenţã avea peste tot. Momentul acela
avea sã se repete la intervale din ce în ce
mai dese. Salvarea Biancãi venise dupã
câteva luni, atunci când o altã angajatã
preluase ştafeta în condiţii aproape
identice.
Nuţi fusese un caz special şi, probabil din
aceastã cauzã, relaţia dura de atâta timp.
De când se angajase, femeia îl aţâţa
încontinuu, dar exact atunci
când â€Ţevenimentul" avea mari şanse ca sã se
producã, Nuţi ieşea din scenã sub un pretext
oarecare. Devenise obsedat de ea. O visa
noaptea şi îi vorbea laudativ chiar şi Anei
despre ea. Nuţi cãpãtase un statut de idol.
Toate proiectele importante şi cele mai
delicate sarcini îi erau încredinţate.
Salariaţii fãceau pronosticuri, ba unii
dintre ei ajunseserã ca sã şi parieze pe
momentul în care va ceda Nuţi. Trecuserã
multe luni şi entuziasmul începuse sã scadã.
Toatã lumea credea cã aceastã situaţie va
dura la infinit.
Într-o zi, cam pe la începutul
lucrãrilor la vila din Predeal, Directorul
intrã radios pe poarta întreprinderii.
- Salut Costicã, ce mai faci? îi
spuse zâmbitor portarului ce îl aştepta cu
uşa deschisã.
- Bine, domnule director, îi
rãspunse convenţional acesta, dar difuzã pe
datã ştirea: â€ŢÎn sfârşit, Nuţi a picat!"
Problema devenise aproape una
personalã a fiecãruia. Se sãturaserã de
atâta aşteptare şi fiecare fusese lovit în
amorul propriu. Bãrbaţii suferiserã din
faptul cã un semen de-al lor nu era în stare
sã ducã la capãt o â€Ţsarcinã" atât de
importantã, iar femeile, deoarece simţul
acela suplimentar al lor cum cã Nuţi este o
femeie uşoarã era serios zgâlţâit.
Pentru mulţi, începând din acel
moment, Nuţi devenise cel de-al doilea
director. De multe ori, o aprobare verbalã a
acesteia pentru vreo lucrare sau un proiect
era echivalentã cu sarcinile scrise trasate
de Director.
În fapt, situaţia era delicatã şi
complexã. Directorului îi convenea ca Nuţi
sã dea o serie de aprobãri, deoarece în
cazul în care ceva ar fi ieşit prost ar fi
gãsit uşor ţapi ispãşitori: fie cel ce semna
efectiv documentaţiile, fie în cel mai rãu
caz chiar Nuţi... Pe de altã parte, femeii
îi convenea de minune aceastã stare
duplicitarã. Cãpãtase o putere foarte mare
în instituţie, iar dacã lucrurile nu s-ar fi
desfãşurat conform aşteptãrilor, ea nu putea
fi niciodatã învinuitã de autoritãţi
deoarece nu semna nimic oficial. Astfel,
întreprinderea mergea de pe o zi pe alta,
mai bine sau mai rãu, dar în orice caz într-
o totalã lipsã de responsabilitate.
În acea zi, la Predeal, discuţia
continuase despre Directorul tehnic â€Ţce
folosea suspect de multe materiale la
lucrãrile întreprinderii", despre Şefa
Personalului care acorda cu â€Ţprea multã
largheţe sporuri salariale", urmând firesc
toate celelalte sectoare...
Singura persoanã despre care Directorul avea
o pãrere bunã era Adjunctul. De la bun
început, dinaintea numirii pe post, avusese
cu el o discuţie lãmuritoare în care
stabiliserã, foarte clar şi în detaliile
cele mai mãrunte, atribuţiunile fiecãruia.
Adjunctul putea da orice dispoziţie, putea
lua mãsuri arbitrare, avea chiar voie sã şi
ocoleascã legea cu douã clauze esenţiale:
orice aspect financiar era adus la
cunoştinţa şefului direct, adicã a lui, iar
cheltuielile de orice nivel trebuiau â€Ţîn
general" sã aibã neapãrat aprobarea sa.
Singurele excepţii apãreau atunci când o
parte din finanţele firmei se deplasau
discret, dar sigur, cãtre destinaţii
montane. În acele momente, Directorul fãcea
o â€Ţcrizã" şi striga cu o revoltã ce-i venea
din adâncul... buzunarului:
- Numai eu muncesc în instituţia
asta! Chiar şi un amãrât de ordin de platã
tot eu trebuie sã-l semnez? Directorul
economic ce face? Cheamã-l la mine, imediat!
În mod normal şi logic (pentru
vremurile acelea de mult trecute, dar din
nou prezente şi inerent viitoare) Directorul
economic pleca fruntea şi semna docil.
A doua clauzã în colaborarea lor
fructuoasã era ca niciodatã sã nu-i
râvneascã fotoliul...
Şedinţa din acea zi continuã
furtunos:
- Dupã cum ştiţi, am fost la
Bucureşti. Personal, domnul Ministru mi-a
adus la cunoştinţã cã a fost informat de o
serie de nereguli care se petrec în unitatea
noastrã. Nu-mi venea sã cred ochilor, iar
urechile mele parcã nu vroiau sã audã atunci
când domnul Ministru mi-a spus: â€ŢSe furã ca-
n codru în instituţia dumitale, domnule
director!" Vã daţi seama domnilor cã am
negat toate acuzaţiile! Mi-a ordonat însã,
nu foarte convins cã voi reuşi sã redresez
lucrurile, ca sã remediez aceastã situaţie.
În caz contrar, mi-a comunicat cã va închide
unitatea noastrã şi va transfera toate
atribuţiunile noastre precum şi lucrãrile
începute, colegilor noştri din judeţul
limitrof. Puteţi accepta aşa ceva? Spuneţi,
vreţi sã rãmâneţi fãrã locuri de muncã sau
tãiem de astãzi rãul din rãdãcinã?
- Cum sã rãmânem fãrã servici domnule
director? Trebuie sã luãm mãsuri imediat!
interveni şi Adjunctul.
- Aşa este şi voi începe chiar de acum!
Domnule director economic, ce ne puteţi
spune despre faptul cã un club, ca acela pe
care am auzit cã l-aţi construit, a costat
cât un cazinou?
- Domnule Director, bâigui împricinatul, dar
ştiaţi de lucrãrile de construcţie ale
acestui club...
- Cine, eu? Cum poţi sã minţi tovarãşe în
halul ãsta?
Atunci când se enerva, revenea la vechiul
vocabular din perioada comunistã.
- Ştiţi foarte bine şi dumneavoastrã, mai
ales dumneavoastrã, unde s-au dus banii!
În timp ce se congestiona la faţã, urlã:
- Adu-mi imediat toate actele financiare ale
clubului!
Întors dupã câteva minute, directorul
economic îi puse în faţã, pe birou, un vraf
de devize şi facturi.
- Spune directore, unde vezi tu semnãtura
mea? Spune, unde? urlã trântind maldãrul de
acte fãrã ca mãcar sã arunce o privire peste
ele...
- Pãi, ştiţi...
- Da, ştiu! Uite aici decizia de desfacere a
contractului tãu de muncã!
Nuţi îi pregãtise din vreme toate actele
necesare desfãşurãrii şedinţei printre care
se gãseau, la loc de cinste, şi câteva
deosebit de grele.
- Acum, dumneata, domnule Ştefan! i se
adresã el directorului tehnic.
- Bãnuiesc cã e vorba despre lucrarea aceea
de acum câteva luni, nu? încercã acesta
tactica recunoaşterii greşelii.
- Aha, ştii deci! Înseamnã cã ai fãcut-o cu
bunã ştiinţã!
- Da, Cornele! Pentru casa ta am fãcut-o şi
nici mãcar nu aştept sã mã dai afarã,
deoarece plec eu de bunã voie.
- Impertinentule! apucã sã strige Directorul
în urma uşii trântite.
Urmarã birourile Personal, Contabilitate şi
Aprovizionare...
În salã mai rãmãsese numai Adjunctul.
- Ce facem acum, mãi Costicã? îl întrebã
Directorul.
- Cum adicã?
- Trebuie sã promovãm noi şefi în locul
nemernicilor ãstora!
- La cine te-ai gândit?
- Pãi, de exemplu, la Personal aş pune-o pe
Nuţi. Ştii ce influenţã are şi ce corectã
este...
- Mai departe?
- Ca director economic l-aş pune pe fiu-meu,
pe Andrei. Ai vãzut ce treabã bunã face la
serviciul financiar!
La Aprovizionare aş aduce-o pe nepoatã-mea
Vasilica, iar la Contabilitate pe prietena
lui Andrei care tocmai a terminat facultatea
acum şi am înţeles cã e o fatã excepţionalã.
- Foarte bine, spuse Adjunctul. Dar la
Tehnic pe cine pui?
- M-am gândit cã pe tine! Vezi doar cã,
practic, nu am nevoie de director adjunct.
Nu ai remarcat astãzi cã pot sã conduc
singur orice instituţie? Cred cã aş putea
face acelaşi lucru şi cu un oraş, ba nu, cu
un judeţ. De fapt, cred cã şi o ţarã aş
putea guverna la fel de bine! terminã el
discursul într-un delir paranoic.
- Ai dreptate, Cornele! Un singur post a
rãmas descoperit totuşi...
- Care? întrebã mirat Directorul
- Al tãu, Cornele!
- Ha, ha, ha! Sã nu-mi zici cã ãştia m-au
numit ministru! Ha, ha, ha!
- Nu te-au numit din fericire! În timp ce tu
erai plecat cu Nuţi la vila ta din Predeal,
a avut loc un control inopinat al
Ministrului în urma unei sesizãri fãcute
de...
- Ceee, ai înnebunit? Ce tot spui acolo? Ce
vilã? Ce Nuţi? Ce Predeal? urlã el. Te dau
şi pe tine afarã acum! Pleacã imediat din
birou, din întreprindere, din oraş!
- ...Nuţi, continuã Adjunctul imperturbabil.
Plãnuisem de multã vreme sã te dãm jos, dar
nu ştiam cum. Nuţi a venit cu ideea de a te
lua din instituţie pentru câteva zile,
astfel încât organele de control sã-şi facã
nestingherite datoria.
Au descoperit o fraudã de câteva zeci de
miliarde în ultimii ani şi chiar dacã
documentele te acoperã, vreau sã îţi comunic
faptul cã în aceastã perioadã ai fost filmat
şi monitorizat în permanenţã. Toate ordinele
tale sunt înregistrate pe câteva zeci de
casete video şi depuse acum la Procuraturã.
Mai mult, mai ştii atunci când ai semnat ca
primarul o serie de acte privind
regulamentele de funcţionare ale societãţii?
Nu-ţi pãsa pentru cã ştiai cã nu o sã le
respecţi! Erau copiile tuturor fãrãdelegilor
pe care le-ai fãcut! Între timp, tot ce au
semnat ceilalţi a fost distrus şi a rãmas
peste tot doar semnãtura ta, numai a ta,
spuse rãsfoind maldãrul de pe birou.
În timp ce uşa se deschidea şi în încãpere
intra un agent de poliţie cu un mandat de
arestare în mânã, Cornel – fost director –
putu sã vadã, în anticamerã, cum Nuţi şi
toţi cei demişi aşteptau zâmbind şi tolãniţi
confortabil pe canapea, ultimul gong...
