O scarã de bloc este prin ea însãşi o
istorie dinamicã a civilizaţiei unei naţii...
Marian Popescu locuieşte la etajul II al
unui bloc ce numãrã trei nivele. Pe fiecare
cat se gãsesc câte douã apartamente: unul de
patru camere, iar altul de trei.
De dimineaţã, doamna Ştefania Popescu începu
pregãtirile pentru petrecerea de majorat a
fiului lor, Doru.
Era sâmbãtã, iar toate pregãtirile trebuiau
isprãvite urgent, deoarece la ora 14
majoritatea magazinelor se închid şi dacã,
Doamne fereşte, uita de ceva ce ar fi
trebuit cumpãrat...
Marian plecase la piaţã pentru a cumpãra
toate cele: mai multe sortimente de
mezeluri, caşcaval, mãsline, nişte gogoşari
în oţet pentru ornat, vreo 4 kg de carne de
mici pe care avea de gând sã-i pregãteascã
la jar în spatele blocului, 5 kg de cartofi,
multã pâine, douã navete de bere, o sticlã
de coniac drept aperitiv bahic şi câteva pet-
uri de suc.
Aaa, da... Nu trebuia sã uite, nici cu
preţul vieţii, cele douã blaturi de tort şi
foile de plãcintã!
La ora 20, erau aşteptaţi câţiva dintre
colegii de clasã ai lui Doru, la care se
adãugau câteva verişoare însoţite
obligatoriu de pãrinţii lor. În total, se
adunau 15 adolescenţi şi vreo 10 adulţi.
Cum era de aşteptat, blaturile de tort nu
satisfãcurã exigenţele Ştefaniei, aşa cã
Marian, revenit dupã vreo douã ore de trafic
aglomerat şi cozi infernale, fu trimis în
Piaţa Mare la Madam’ Sãftica ce avea un
butic de dulciuri lângã Pescãrie cu
menţiunea expresã:
- Spune-i femeii cã vii din partea
Ştefaniei – doamna cu pardesiul negru ce
trece sãptãmânal pe la ea. O sã-ţi dea
blaturi proaspete. Voi, bãrbaţii, nu vã
pricepeţi la nimic! încheiase femeia
meditativ, dar şi foarte tranşant.
Pe drum, Marian se gândea cum sã-i spunã
vânzãtoarei aşa ceva: â€ŢDoamna cu pardesiul
negru..." Probabil cã sunt peste o sutã de
cucoane ce intrã astfel îmbrãcate în buticul
împricinat, iar Madam’ Sãftica o sã se uite
la el ca la urs...
Intrat în piaţã, Marian se duse drept cãtre
magazin, ghidat ce e drept şi de mirosul
emanat nu foarte discret de cãtre Pescãrie.
- Sãrut mâna! Vin din partea...
- Ştefaniei, nu-i aşa?
- Ddda, de unde ştiţi?
- Pãi mi-a dat acum telefon şi mi-a zis cã e
posibil ca bãrbatu-sãu, dacã nu cumva
greşeşte magazinul, sã vinã la mine!
Marian gândise ceva nu prea ortodox la
adresa consoartei sale şi primise, la
schimb, trofeul ce consta în douã blaturi
pufoase, suspect de umflate pentru a nu
conţine o grãmadã de adaosuri cancerigene.
- Sã ai grijã mamã, cum le duci! Se rup
foarte uşor. Coana Sãftica nu vinde decât
mãrfuri de calitate!
- O sã am, sãrut mâna şi mulţumesc din
partea Ştefaniei! Precis cã o sã vã sune ca
sã vadã dacã am nimerit!
Într-adevãr, nici nu apucase sã iasã cã
telefonul celular al Sãfticãi sunase.
- Da, a nimerit! Vrei sã ţi-l dau? Imediat!
Marian luase telefonul şi aflase cã se
petrecuse ceva îngrozitor: nu mai era zahãr
pudrã! Toatã munca Ştefaniei ar fi fost de
prisos dacã el nu lua pulberea preţioasã,
neapãrat marca Dr. Oetker.
În fine, pe la ora 12, reuşise sã ajungã
acasã.
- Unde ai stat atât, mãi omule?
- M-am plimbat dragã, e aşa de frumos afarã!
rãspunse el ironic.
- Da, ţie îţi arde de plimbãri mai ales când
e ziua copilului!
În camera sa, Doru pregãtea muzica pentru
petrecere. Ştia toate gusturile colegilor cã
doar nu fusese la un singur chef cu ei.
Selecta atent mp3-uri pe calculator şi apoi
le transforma în CD-uri audio pentru a putea
fi ascultate la combina din sufragerie ce
avea nişte başi pe cinste. Cam obosise, de
la ora 8 de când începuse şi, mai ales, avea
chef de o ţigarã. Cum pãrinţii nu ştiau cã
se apucase de tutun, trebuia sã gãseascã o
cale de a ieşi puţin afarã din casã.
- Mamã, am obosit de când aranjez muzica
aia! S-a încins şi camera pe lângã creierul
meu! Pot sã ies puţin afarã ca sã respir
nişte aer curat? întrebã şmechereşte.
- Nu! Ai fãcut curat în camera ta? O sã vinã
verişoarele tale şi o sã râdã de tine când o
sã vadã dezastrul acela!
Doru nu insistã, deoarece ştia prea bine cã
maicã-sa nu se întorcea din drum
niciodatã. â€ŢCe naiba, vin şi toantele alea?"
îşi spuse în gând, cu nãduf, bãiatul ce nu
ştia de invitaţiile suplimentare ale
mamei. â€ŢParcã ar fi majoratul ei, nu al
meu..."
În acest timp, George coborâse în spatele
blocului.
Aici ar trebui fãcutã o precizare: fiecare
scarã avea douã ieşiri – funcţionale
deopotrivã, iar orice apartament avea
ferestre pe ambele pãrţi. Locatarii ce
posedau trei camere numeau faţã a blocului
aceea spre care dãdeau ferestrele
sufrageriilor lor, iar cei de la patru
camere, având livingul pe partea opusã, era
şi normal ca sã considere exact invers.
Prin urmare, George înarmat cu un sãculeţ de
cãrbuni, nişte surcele, puţin gaz, cu
grãtarul la subţioarã şi cu tãviţele de mici
gata pregãtiţi se instalã pe o fostã peluzã
de iarbã, aflatã acum în stadiul de pãmânt
bãtãtorit.
Aşezã â€Ţmonstruleţul" negru de supãrarea
atâtor cohorte de mici ce-şi dãduserã, în
decursul timpului, duhul pentru nefericirea
stãpânului stinsã cu cisterne de bere şi
aranjã frumos cãrbunii şi surcelele stropite
cu puţin gaz. Aruncã un bãţ de chibrit
aprins şi treaba începu sã meargã ca pe
roate. Focul se înãlţa uşor, Marian privind
atent la cãrbunii ce dintr-o clipã în alta
trebuiau sã se înroşeascã.
- Ce faci, vecine? se auzi, din spate, o
voce.
- Aaa, bunã ziua domnule Ochişor!
Era vecinul de la parter, Stelian Ochişor,
de vreo 70 de ani, fost miliţian, iar
actualmente: administratorul blocului...
Se uita la el de pe geamul sufrageriei cu o
privire dezaprobatoare.
- Mãi Mariane, aici ţi-ai gãsit sã faci
mici? Tocmai în faţa ferestrei mele? De ce
nu te duci alãturi la Vasilica cã doar ştii
cã e plecatã!
Vasilica Tomescu locuia tot la parter,
alãturi de nea Ochişor şi era, la bazã,
profesoarã de educaţie fizicã. Fiind
necãsãtoritã şi la o vârstã când începi sã
te gândeşti serios la bãtrâneţe, cãuta de
zor un bãrbat care sã o ia de nevastã.
Dãduse cu ceva timp în urmã un anunţ la o
agenţie matrimonialã de pe Internet.
Declarase cã are 25 ani (între noi fie
vorba, cu cincisprezece mai puţin decât în
realitate) şi cã este dispusã la orice
sacrificii pentru o cãsãtorie. Primise,
relativ repede, un rãspuns de la un bãrbat
de 55 ani din Italia, ce o aştepta deîndatã.
Îi trimisese chiar şi bani pentru drum,
astfel cã Vasilica plecase repede, fãrã sã
mai anunţe pe nimeni, în afara locatarilor
de pe scarã ce ştiau totul despre oricine.
Ajunsã într-un sat de pe lângã Milano,
Vasilica realizase cã individul sãrea bine
de şaptezeci şi cã nici prea bogat nu era.
Avea în schimb o fermã cu nenumãrate vaci ce
trebuiau mulse în fiecare dimineaţã...
- Scuzã-mã, nea Ochişor! Am uitat cã e
plecatã, altfel mã duceam acolo. Hai, lasã-
mã sã îi fac aici şi îţi aduc şi matale vreo
zece. Ce zici?
- Eiii, aşa mai merge, mãi Marinicã! fãcu cu
ochiul în timp ce saliva abundent. Da’ nişte
bere nu ai?
- Am şi bere, lasã cã atunci când urc sã duc
prima porţie de mici, îţi aduc.
Ochişor închise fereastra şi se aşezã în
pat, la televizor, unde vizionã reluarea
emisiunii: â€ŢDiferenţe între miliţia de ieri
şi poliţia de azi".
- Ei, pe naiba! Ce diferenţe sã fie? Ce, eu
dacã nu mã pensionau ãia la Revoluţie, nu
puteam din miliţian sã devin poliţian?
Stelian Ochişor fusese şef de post într-o
comunã apropiatã oraşului unde locuia acum.
Se mândrea cu faptul cã â€Ţspre deosebire de
alţii, eu am fost om, mãi..."
Dacã vreun amãrât era prins la furat, sã
zicem cartofi, nea Stelicã – aşa cum îi
ziceau sãtenii, nu raporta nimic mai
departe. Dãdea prada pe din douã cu hoţul şi
toatã lumea era mulţumitã. Mai avusese la un
moment dat un coleg, Ion Surdu, ce nu fusese
de acord cu metodele sale.
- Mãi Surdule, ce te costã dacã te faci cã
nu auzi nimic din ceea ce este pe aici?
- Nu pot, nea Stelicã, dacã vãd
matrapazlâcurile astea ale matale trebuie sã
raportez mai departe!
Nu apucase sã o facã pentru cã fusese
detaşat la oraş şi prins cu noile
însãrcinãri îl lãsase în plata Domnului pe
şeful de post. Miliţianul nostru îşi vãzuse
de treabã pânã la Revoluţie atunci când mai
tânãrul Surdu se instalase în fruntea
reformatorilor fostei Miliţii. Îşi adusese
aminte de el şi îl trecuse repede şi discret
în rezervã.
Îi fusese tare greu în primii ani. Atunci
când tatãl lui Marian decedase şi lãsase
vacant postul de administrator, convocase
rapid o şedinţã în care explicase cã el, cel
care a condus o comunã întreagã, este
singurul în mãsurã ca sã ducã la îndeplinire
o sarcinã atât de complexã cum este cea a
bunei funcţionãri a blocului. Fusese ales cu
entuziasm de cãtre Sofica Zane, de la etajul
al treilea, de profesie mahalagioaicã, de
Jenel Vasilescu de la â€Ţunu" – fost securist,
actualmente şef de filialã a unui partid de
dreapta şi de Aristiţa Vasilescu, fostã
croitoreasã funcţionând acum numai pe post
de secretarã a partidului în care soţul sãu
fãcea â€Ţistorie". Singurul care se opusese,
deoarece alţi participanţi la adunare nu
prea mai fuseserã, era Gigi Stamatescu, pe
vremuri inginer agronom în aceeaşi comunã.
Avuseserã de câteva ori nişte conflicte
legate de faptul cã depozitele
întreprinderii agricole scãdeau cu ochii pe
fiecare zi ce trecea, iar el, nea Stelicã,
pe lângã faptul cã nu fãcea nimic, mai era
şi capul rãutãţilor. Întâmplarea fãcuse ca
dupã ani sã locuiascã în acelaşi bloc de la
oraş.
Pe la ora 14, vreo patru duzini
de â€Ţgrãsani", vãmuiţi de locatarul de la
parter, se odihneau pe masa din bucãtãria
familiei Popescu.
Între timp, doamna pregãtise cele
douã â€ŢtortÃşri" de ciocolatã, respectiv
frişcã. Uitase sã-i spunã lui Marian ca sã
cumpere nişte portocale pentru tort â€Ţdar şi
lui, nu-i trecuse prin cap cã un tort nu se
face cu aer..." Pusese nişte fructe dintr-un
compot de ananas, dar cum se grãbise,
acestea, din prea mult sirop conţinut,
înmuiaserã prãjitura care semãna mai mult cu
o mãmãligã albã...
În sarcina lui Marian cãzu aspiratorul. Nu
putea înţelege, în ruptul capului, de ce
trebuia sã dea iarãşi prin toatã casa cu
bâzdâgania zgomotoasã, din moment ce peste
câteva ore urmau sã intre vreo 25 de perechi
de pantofi prãfuiţi şi ale cãror tãlpi se
vor lustrui cu grijã, pânã la plecare, pe
fiecare centimetru pãtrat al covoarelor.
- Ei, voi bãrbaţii... Ar trebui sã locuiţi
numai în cocinã! îi aruncase, fãrã drept de
replicã, Ştefania.
La ora 20, sosirã primii invitaţi. Între
timp, începuse sã plouã torenţial dupã trei
sãptãmâni în care praful ajunsese sã-ţi
intre şi în suflet. Marian nu se uita la
niciunul dintre colegii lui Doru. Era vrãjit
de frumoasele gravuri realizate de tocurile
pantofilor atunci când se afundau în
covorul â€Ţuni" din sufragerie.
În fine, la nouã seara, sosirã ultimii
invitaţi, adicã neamurile Ştefaniei –
zgomotoase şi prea mult pupãcioase.
â€ŢBãtrânii" se retraserã în camera bãiatului,
ce fusese între timp curãţatã şi amenajatã,
iar tinerii se â€Ţapucarã de treabã", în
sufragerie, pe ritmuri amestecate de rock,
heavy, hip-hop şi alte manele...
O bãtaie puternicã se auzi în uşã dupã nicio
jumãtate de orã.
- Vecineee, deschideee!
- Ce s-a întâmplat, domnule Ionescu?
- Ce sã se întâmple? La mine nimic nu se
întâmplã, la dumneata domnule! Aţi
înnebunit, ce este cu gãlãgia asta?
- Este majoratul fiului meu, doar v-am spus
ieri
dupã-amiazã!
- Mãi omule, eu n-am ştiut cã o sã facã
atâta tãmbãlãu!
- Sunt tineri aşa cum am fost şi noi odatã,
încercã Marian sã-l îmbuneze.
- Poate dumneata ai fost la fel de nebun ca
ãştia, eu nu! Pe vremea mea, nu se întâmpla
aşa!
- Haideţi, mai bine nu intraţi sã ciocniţi
cu noi un pãhãruţ de coniac?
- Mãi vecine, ştii cã eu nu prea beau. Rar
de tot îmi place sã ciocnesc un pahar, dar
numai aşa la â€Ţzile mari".
- Domnule Ionescu, acum este o astfel de zi!
Haideţi, vã rog sã intraţi!
Grigore Ionescu fusese toatã viaţa sa
activist de partid. La bazã era strungar,
dar nu practicase nici mãcar o zi. Intrase
în UTM, iar apoi în Partid. Plecat de jos,
cu origine socialã mai mult decât sãnãtoasã,
fusese trimis la â€ŢFani Gheorghiu" unde se
desãvârşise ideologic. Ca activist lucrase
la propagandã. Rãspunsese de învãţãmânt şi
toatã ziua pleca â€Ţpe teren" ca sã urmãreascã
implementarea în cadrul orelor de clasã a
Directivelor Tovarãşului. Ceea ce îi plãcuse
cel mai mult fusese însã, propaganda
vizualã. Când se plimba pe culoarele unei
şcoli şi vedea chipul Tovarãşului în cele
mai felurite ipostaze: de la vizitele pe
şantierul Casei Poporului, la admirarea
faimoşilor ştiuleţi de porumb legaţi cu
sârmã şi culminând cu celebrele compoziţii
voievodale în care chipurile marilor
domnitori gravitau mãrunt în
jurul â€Ţastrului" cel mai iubit, simţea cã se
realiza deplin în menirea sa...
La Revoluţie, huliganii ãia îl dãduserã în
şuturi afarã din sediul Consiliului Judeţean
şi aproape fãcuse infarct când vãzuse
tablourile din instituţii sau şcoli aruncate
pe geamuri. Tot ceea ce clãdise el timp de
vreo douã decenii se dusese pe apa sâmbetei
din cauza unor nenorociţi. Puteau sã lase
mãcar ramele. Cine putea şti dacã într-o
bunã zi nu ar fi fost iar nevoie de ele?
Grigore se aşezã pe scaun lângã Marian şi
vãrul sãu, prin alianţã, Ionicã.
- Hai sã-ţi trãiascã, mãi Mariene! spuse
aruncând profesionist, cu carte de muncã, pe
gât, dintr-o înghiţiturã conţinutul
paharului.
Marian îi mai turnã încã unul şi încã unul...
- Mã scuzi o clipã vecine, spuse el la un
moment dat şi plecã la un non-stop din
apropiere pentru a mai cumpãra o sticlã de
coniac.
- Tu ştii cã eu nu beau, mãi bãieţaş, îi
spuse el lui Marian, proaspãt intrat pe uşã.
Dar când îl ştiu pe Dãnuţ ãsta al tãu de
când era mic, nu mai pot! Îmi vine sã plâng
cum trec anii...
- Doru îl cheamã, nu Dãnuţ, îngãimã Marian.
- Da, da, tot aia e! Tot îmbãtrânim...
Dupã douã ore de luptã cu viaţa şi cu
paharele, Marian îl luã aproape pe sus şi-l
duse jos, la etajul unu acolo unde locuia.
Spre dimineaţã, cheful se stinse uşor, iar
oaspeţii plecarã unul câte unul lãsând în
urmã un prãpãd demn de o catastrofã nuclearã.
Dupã ce strânserã şi spãlarã toate vasele
(Cum sã lãsãm casa în halul ãsta? Dacã mâine
dimineaţã vine cineva şi vede mizeria asta
cruntã? – vã închipuiţi cui aparţin aceste
vorbe...) se duse la culcare. Era ora 6 şi
îşi propuse sã doarmã pânã dupã-amiazã.
Este ora 8. Tanti Sofica, de la etajul al
treilea, şi-a adus aminte cã n-a mai
scuturat de mult covoarele.
Bãtãtorul este exact în faţa ferestrei
dormitorului lui Marian...
