Din difuzorul computerului irupse violent,
ca un mesager al unui implacabil destin, un
strigãt cãtre posteritate al unui celebru
artist: â€ŢThe show must go on..."
Arcuindu-se, cu mâinile plasate deloc
discret sub spate, Andrei încercã sã se
ridice în şezut. Adormise, cu o searã
înainte, ca mai mereu în ultima lunã, pe
fotoliu. Aruncã o privire de jur-împrejur
pentru a se asigura cã totul este în ordine.
Camera arãta neschimbatã în dezordinea ei
totalã. Fiecare lucru zãcea aruncat într-un
loc de unde dacã un oarecare l-ar fi mutat
ar fi generat un embrion de ordine
comparabil secundei de dupã Big Bang.
Fotoliul pe care dormise devenise parte
integrantã din fiinţa sa. Semãnând foarte
mult cu unul dintre acelea pe care le poţi
întâlni în cabinetele stomatologice -
rotativ, cu spãtar mobil şi cu şezut
îndeajuns de lung pentru a-ţi putea odihni
şi picioarele - acesta trona în mijlocul
camerei.
În faţa sa, se afla o masã lungã cu trei
monitoare aşezate peste cutiile computerelor
şi tot atâtea tastaturi. De sus, coborau
ameninţãtor şase difuzoare orientate cãtre
orice loc al camerei, iar exact deasupra
fotoliului, lipit pe tavan, un televizor cu
plasmã de dimensiuni apreciabile.
În stânga, se afla patul pe care se odihneau
dezordonat trei perne, un cearceaf mototolit
şi o pãturã groasã şi asprã.
De ani de zile se obişnuise sã doarmã
aproape în şezut ca o continuare a
activitãţii de peste zi.
În dreapta, o mãsuţã ce gãzduia pe lângã un
filtru de cafea, veşnic umplut şi cu sita
plinã ochi de zaţ, farfurii de carton cu
resturi de mâncare şi nişte cutii goale de
bere, iar în spate rafturile pe care stãteau
de-a valma tricouri, CD-uri, reviste vechi
şi îndoite, întregea mobilierul garsonierei
în care locuia de câţiva ani.
Lucra la o companie de soft educaţional.
Reuşise, dupã îndelungi insistenţe, sã i se
permitã lucrul acasã. Aici avea tot ce-i
trebuia şi, deloc de neglijat, nu era
deranjat de nimeni.
Fusese toatã viaţa un tip singuratic. Primul
computer îl primise cadou atunci când avea
cinci anişori. Nu îşi mai amintea anii de
dinainte, iar dacã cineva l-ar fi întrebat
ce anume a fãcut în copilãrie, rãspunsul ar
fi fost simplu, enumerativ: DOOM,
WOLFENSTEIN etc. Jocurile acelea, ce
ţinuserã cap de afiş în lumea cybercopiilor,
îl formaserã deopotrivã în spiritul
utilizãrii computerului, dar şi al dreptãţii
obţinute cu orice preţ şi arme sofisticate.
Din acel moment, viaţa i se schimbase.
Şcoala fusese pentru el numai un intermezzo,
între douã niveluri de joc sau de strategii
distrugãtoare. Copiii din jurul sãu se
agitau inutil în jurul unei mingii sau se
împuşcau cu pistoale de lemn, cãzând teatral
pe peluzele de iarbã din faţa blocului unde
locuiau. I se pãreau teribil de înapoiaţi
şi, de cele mai multe ori, deranjanţi prin
strigãtele lor. Îşi creease o lume a lui,
numai a lui, în care avea ca unic scop
distrugerea inamicilor şi instaurarea
dreptãţii.
Dupã terminarea liceului, se înscrisese la o
facultate de, cum altfel, informaticã.
Cursurile teoretice, noţiunile de gramatici
generative şi multe altele îl plictisiserã
înfiorãtor.
Se retrãsese înainte de prima sesiune şi
gãsise de lucru într-o companie de software
educaţional. Nu era tocmai ceea ce visase,
dar spera ca într-o bunã zi sã poatã lucra
într-una â€Ţadevãratã", de jocuri...
De când se angajase, lucra la compartimentul
de graficã. Producea tot felul de maimuţoi
care se agitau în a pune întrebãri şi a gãsi
soluţii problemelor de matematicã, fizicã,
biologie, chimie şi multe, prea multe
altele. Genera tot felul de giumbuşlucuri,
personajele lui apãrând de acolo de unde nu
te-ai fi aşteptat. Deseori, din spatele unui
ecran negru pentru câteva secunde, se ivea
capul unui monstruleţ, mare atât cât se
putea din punct de vedere tehnic, ce te
anunţa cã ai greşit soluţia unei oarecare
probleme. Nu întotdeauna ideile sale erau
acceptate de conducerea companiei. Uneori i
se sugera ca sã schimbe sau sã îmblânzeascã
personajele, alteori i se ordona pe un ton
ceva mai dur, dar toatã lumea era de acord
cã este o mare capacitate având, inevitabil,
ciudãţeniile sale.
Nu avea prieteni, iar atunci când i se
permisese ca sã lucreze acasã, nimeni nu
simţise vreo prea mare pierdere. Plecarea sa
din sediul companiei produsese totuşi câteva
mici neplãceri.
Lucrând în liniştea garsonierei, începuse sã
aibã o productivitate din ce în ce mai mare.
Personajele sale prindeau viaţã numai dupã
câteva zile, iar toatã compania trebuia sã
dea zor pentru a se alinia la viteza lui de
lucru.
Încet-încet, ajunsese sã se desprindã total
de lumea realã...
Se trezea pe la ora 10 şi primul lucru pe
care îl fãcea, dacã dormise în pat, era sã
se îndrepte cãtre filtrul de cafea, veşnic
aprins pentru a o menţine caldã. Atunci când
somnul îl prinsese în fotoliu, cu o noapte
înainte, era mult mai simplu. Se împingea
uşor cu picioarele, iar rolele acestuia îl
dirijau fix cãtre licoarea cafenie.
Computerele erau întotdeauna aprinse. Pe cel
din centru erau sursele de program pentru
personajele sale, iar cel din dreapta afişa,
în timp real, orice efect al modificãrilor
de program. Computerul stâng era dedicat
vieţii zilnice.
Pe ecranul acestuia, împãrţit în mai multe
zone, se aflau site-ul unui restaurant la
care îşi comanda mâncarea, cel al unei bãnci
ce aştepta lacomã ordinele sale de platã
pentru diferite operaţiuni, messengerul ce
conţinea câteva zeci de nume ale unor
persoane â€Ţvirtuale", pe care nu le întâlnise
absolut niciodatã în carne şi oase.
Dupã ce-şi termina de bãut cafeaua, se ducea
la baie. Renunţase de mult la bãrbierit. I
se pãrea o inutilã pierdere de timp atâta
vreme cât nu mai ieşea din casã. Comanda
apoi o gustare la acel restaurant şi apoi
începea lucrul.
Micile â€Ţvietãţi" prindeau viaţã sub bãtãile
precipitate ale tastelor, iar sunetele pe
care le scoteau erau singurele ce se auzeau
în interiorul camerei.
Uneori se plictisea sau aştepta ca toţi
ceilalţi din companie sã îl ajungã din urmã
cu lucrãrile.
Se împingea atunci, înapoi, pe rotile, pânã
la raftul cu CD-uri şi alegea câte
un â€Ţgame", la întâmplare.
Începea sã se joace dar, de mult timp,
nimeni nu mai producea nimic pe gustul sãu.
Toate acţiunile se repetau într-o totalã
lipsã de imaginaţie, fiind reproduceri
aproape fidele ale jocurilor copilãriei
sale. Ceea ce le deosebea de trecut era
numai prezentarea graficã şi sonorizarea
abundentã. În rest, aceleaşi şi aceleaşi
personaje şi întâmplãri.
Se plictisea repede şi atunci se lãsa pe
spate, aproape orizontal şi aprindea
televizorul. Nu introdusese în memoria
acestuia decât canalele de muzicã şi cele de
desene animate. Filmele se tot repetau,
politica la fel, crimele şi violurile parcã
nu se mai terminau, aşa cã decisese, cu
mulţi ani în urmã, sã le elimine din viaţa
lui.
Nu putea însã afirma cã rãmãşiţele aflate
printre tastele telecomenzii îl satisfãceau
pe deplin. Muzica acelor ani reflecta o
viaţã pe care el nu o ştia şi, în mod
normal, nu o înţelegea. Auzea â€Ţversuri"
originare din subsolurile imunde ale unor
blocuri de periferie sau jalnice tânguieli
pe ritmuri
indo-europene. Se oprea câteodatã la muzica
anilor `80. Ştia pe dinafarã liniile
melodice, ascultarea reducându-se la un
veritabil şi inedit control al memoriei.
Desenele animate constituiau numai teme de
inspiraţie pentru el. Prelua anumite
caracteristici şi era astfel la curent cu
tendinţa â€Ţpieţei".
Altãdatã, intra pe chat şi discuta cu
persoane ce se identificau prin nickname-uri
şi icon-uri trãznite. Ceea ce îl enerva la
culme era stereotipia conversaţiei în care
abundau expresii de tip â€Ţyap" sau â€Ţnop",
emoţiile fiind codificate prin :) – în cazul
bucuriei sau :( - atunci când interlocutorul
era trist.
Câteodatã, ar fi vrut sã dea un UNDO la
întreaga sa viaţã. Nu era mulţumit de cum
evolua aceasta, dar intrase în sistem şi nu
mai putea scãpa. Încercase de mai multe ori
sã plece de la companie, dar de fiecare datã
fusese amãgit cu promisiuni şi tot amânase
decizia definitivã. Mai mult, cu câţiva ani
în urmã, semnase un contract prin care se
angaja sã nu pãrãseascã firma dacã este
angajat în derularea vreunui proiect. De
fiecare datã însã, atunci când un anume
program se afla în stadiul final începea un
altul nou şi tot aşa, fãrã scãpare.
În acea zi avu revelaţia modalitãţii de
evadare.
I se dãduse, ca de obicei, sarcina generãrii
unui efect special prin care utilizatorul –
copil de clasa I – sã fie
mustrat â€Ţpãrinteşte" dacã greşea vreo
adunare. În prima fazã, crease un bunicuţ
care venea legãnându-se de undeva din
spatele ecranului şi-l dojenea pe copil,
explicându-i totuşi cum ar fi trebuit sã
procedeze.
În momentul în care se pregãtea sã transmitã
sursele cãtre serverul firmei îi veni ideea.
Şterse tot ce lucrase şi se apucã febril de
lucru. Degetele îi fugeau pe tastaturã, iar
personajul prindea contur cu fiecare minut
ce se scurgea. În fine, pe la ora prânzului
era gata. Trimise rapid, fãrã ezitare,
liniile de program şi aşteptã reacţia
şefului de proiect.
Pe ecran, în momentul în care nefericitul
copil greşea ceva, apãrea din depãrtare un
pirat, cu un cuţit în mânã care, în momentul
apropierii de utilizator, îndrepta arma
cãtre ochii acestuia, iar ecranul se
împroşca de sânge. Realizase ceva
extraordinar în genul jocurilor copilãriei
sale.
Reacţia nu întârzie sã aparã. Pe monitorul
central apãru faţa şefului, schimonositã de
furie.
- Ai înnebunit, Andrei?
- De ce, nu vã place? Este cea mai
spectaculoasã mişcare pe care putem sã o
facem! Toţi copiii vor fi încântaţi!
- Modificã imediat porcãria asta, altfel sã
ştii cã ne supãrãm!
- O.K. şefu`!
Andrei se apucã de lucru, iar dupã încã douã
ore, trimise noile linii de program. Acum,
piratul nostru tãia capul bietului copil şi
apoi îi urmãrea, rânjind satisfãcut,
rostogolirea pe caldarâm.
- Andrei, eşti bolnav sau ce se întâmplã cu
tine?
- Am crezut cã vi se pare prea blândã
pedeapsa şi am mai înãsprit-o puţin!
- Mãi omule, pune altceva în locul
dementului ãla. Uite, de exemplu, adu un
bunicuţ blând care sã-i explice copilaşului
unde a greşit. În douã-trei ore vreau sã fie
gata, ai înţeles?
- O.K.!
Timpul se scursese, iar Andrei, înainte de a
apãsa Enter-ul de trimitere, încercã sã-şi
rememoreze câteva momente semnificative ale
vieţii. În afara mitralierelor şi a bãlţilor
de sânge ce se revendicau în viaţa lui din
sutele de jocuri, nu gãsi nimic
semnificativ. În acel moment, apãsã tasta cu
furie, parcã vrând sã distrugã orice urmã a
noii civilizaţii.
- Andrei, de astãzi nu mai lucrezi la noi!
Am crezut cã ţi s-a întâmplat ceva, dar se
pare cã o faci cu bunã ştiinţã!
Se mai uitã odatã, cu admiraţie, la piratul
ce dansa acum pe mãruntaiele elevului
nepriceput şi închise toate monitoarele.
Se aşezã în pat cu faţa în jos negândindu-se
la nimic, nici mãcar la ziua de mâine. Mâna,
ce îi atârna din pat, dãdu de ceva tare,
aflat sub acesta, la margine.
Ridicã obiectul şi constatã cu stupoare cã
era o carte. Probabil cã zãcea acolo din
timpuri â€Ţimemoriale" adusã poate de cineva,
dar de cine oare?
Cartea se intitula â€ŢInternautul", iar numele
autorului nu mai era lizibil.
Începu sã citeascã încet, rar, dupã atâţia
ani, o carte proastã ce îi povestea viaţa...
