Ani de-a rândul, banca a fost mereu
ocupatã...
Ni se întâmplã ca, mai mereu în viaţã, sã
trecem absenţi pe lângã oameni şi destine.
În goana noastrã de a aduna cât mai multe
cioburi sau de a ne construi fericirea din
inutile fragmente materiale uitãm adeseori,
sã întoarcem, mãcar o clipã, privirea cãtre
omul de lângã noi.
Nu ne gândim nicio secundã cã un simplu gest
de-al nostru sau un zâmbet, fie el şi fals,
ar putea alina durerea singurãtãţii atâtor
şi atâtor oameni.
Ne credem invincibili, deasupra nevoilor şi
timpului, uitând de curgerea inexorabilã a
acestuia şi, mai ales, de faptul cã într-o
zi ne va aştepta o bancã.
O banalã bancã din lemn cu picioarele
laterale de piatrã, parcã vrând sã asigure
cã soliditatea ei egaleazã cel puţin
nepãsarea umanã, este pregãtitã pentru
fiecare dintre noi.
Indiferent de locul unde este situatã – într-
un parc al unui oraş sau pe prispa unei case
ţãrãneşti – ea ne aşteaptã cuminte, sã
depãnãm amintiri şi sã ne fie tovarãş de
nãdejde sau de deznãdejde pânã la capãt.
Pânã la acel capãt...
De când ieşise la pensie, Ion îşi gãsise
banca. La câţiva paşi de blocul unde locuia,
se afla Bulevardul...
De când se ştia, locuise numai în Brãila.
Cunoştea oraşul pe dinafarã; fiecare
strãduţã, fiecare casã aveau povestea lor pe
care putea sã ţi-o depene, cu mici
inexactitãţi inventate tocmai din dorinţa de
a nu se repeta. Fusese sortit sã trãiascã
acolo, iar structura sa sufleteascã se
adaptase dupã cea a urbei.
Bulevardele plecau într-o dorinţã nebunã de
evadare din faţa apelor bãtrânului Istros
pentru ca apoi sã se întoarcã în aval într-
un ciclu neterminat.
Alte şapte strãduţe luaserã şi ele exemplul,
ţinându-se scai de primele, dar sfârşeau
inexorabil în zidurile falezei sau lumea
aparte a Comorofcãi. Nimeni nu ar putea
vreodatã sã stabileascã un început sau un
sfârşit al acestora. Ele vin şi pleacã din
aproape aceleaşi locuri, depãrtate numai de
valurile oraşului.
Firea brãileanului, imprevizibilã şi
întortocheatã, rod al unei convieţuiri
cosmopolite de câteva veacuri, se îndreaptã
uneori ţanţoş precum grecul când vorbeşte de
originile sale, alteori se modeleazã dupã
chipul şi asemãnarea interlocutorului luând
exemplu de la vechii negustori evrei, iar
mai mereu se transformã în omul amabil şi
primitor întâlnit odinioarã prin casele
armeneşti.
Brãileanul este o specie aparte...
Poate fi cald şi ospitalier atunci când în
casã-i intrã o inimã deschisã, dar
neîndurãtor cu acel ce-i înşealã aşteptãrile.
Oraşul şi omul se modeleazã neîncetat unul
pe altul. Plimbându-te pe strãzile, multe
încã pietruite, ale oraşului, pe lângã
garduri sau case, simţi în aer caractere şi
obiceiuri. Cartierul grecesc se dezvãluie de
la primul pas cu strãduţele întortocheate
ce, în pas de dans, par cã nu duc nicãieri;
Comorofca te întâmpinã de la început cu
gospodãriile atent îngrijite; Brãiliţa sau
Chercea – contrarii ce opun vile semeţe
caselor sãrãcãcioase.
Bulevardul, aşa cum îi spune toatã lumea
locului, într-o sfidare a celuilalt, la fel
de frumos dar cu neşansa îngustimii, a
trecut printr-o metamorfozã de aspect şi
denumire. Din Carol, în anii comunismului a
devenit Karl Marx (unii ajunseserã sã-i
spunã într-o împãcare ironicã a douã
regimuri contrare: Carol Marx) iar dupã
Revoluţie: Independenţei. Indiferent de
numele oficial şi de vremuri, el rãmâne
pentru brãilean: Bulevardul.
Încadrat de douã linii de tramvai ce tulburã
din când în când liniştea printr-un tribut
adus civilizaţiei, dar în acelaşi timp o
accentueazã atunci când natura îşi reintrã
în drepturile ei fireşti, Bulevardul
reprezintã un mãnunchi de patru alei
despãrţite neuniform, dar constant de peluze
de iarbã din care ţâşnesc cãtre cer falnici
copaci. Mai presus de orice, trandafirii,
înşiraţi ca o coloanã vertebralã ce
dirijeazã, dar şi încântã trecãtorul, emanã
un parfum nostalgic ca al unui teatru în aer
liber.
Pe toatã întinderea acestuia, cam de un ceas
pentru omul grãbit şi de douã pentru
brãileanul get-beget, sute de bãnci stau
aliniate şi îşi aşteaptã cuminţi ocupanţii...
Banca aceea devenise, în mod tacit, numai a
lui. Dacã vreun trecãtor ostenit ar fi vrut
sã se aşeze, cei din partea locului îl
avertizau blând, dar ferm: â€ŢBanca este a lui
Ion". Trecãtorul pleca mai departe, neştiind
cine anume era Ion, dar fiind sigur cã banca
reprezenta foarte mult pentru acela.
În fiecare dimineaţã, pe la orele 10, Ion
cobora încet treptele blocului şi se
îndrepta agale cãtre bancã. Era un ritual pe
care îl respecta cu sfinţenie indiferent
dacã afarã era soare sau nor, caniculã sau
ger. Banca îl aştepta cuminte şi nu ar fi
putut în ruptul capului sã o dezamãgeascã.
Mergea greu. Avusese o parezã pe partea
stângã şi se deplasa încet sprijinindu-se de
baston. Nu fusese niciodatã o fire sportivã,
dar nu putuse sta locului. Avea o fire de
vagabond modern, deplasându-se toatã viaţa
pe jos sau cu maşina, oriunde putea sfida
monotonia muncii de birou pe care o avusese.
De când cu pareza, viaţa i se schimbase
dramatic.
La nici douã luni, soţia îi murise şi tot
edificiul clãdit în atâţia şi atâţia ani se
prãbuşise. Copiii erau mari, aveau familiile
lor şi din ce în ce mai puţin timp pentru
el. Îi aduceau în fiece zi de mâncare,
stãteau puţin, prea puţin de vorbã şi
plecau. Rãmânea cu gândurile lui pe care le
împãrtãşea celor patru pereţi, dar şi
amintirilor prezente în toate ungherele
casei. În acel moment pleca...
Se aşeza pe bancã şi începea sã
priveascã lumea ce
n-avea timp, nici mãcar pentru o privire
aruncatã în fugã.
Trecuserã ani, iar ritualul continua
cu o ritmicitate ce sfida orice provocare a
vieţii.
În acea zi, un imbold nedefinit îl împinsese
afarã din casã pe la orele când soarele se
pregãteşte, şi el bãtrân, de culcare.
De obicei, nu mai ieşea seara. Lãsa liberã
banca pentru îndrãgostiţii ce ar fi vrut sã
preia, peste timp, ştafeta vieţii în doi. Se
uita absent la televizor şi apoi se culca
aşteptând o nouã zi, o nouã ieşire.
Se aşezase încet şi îşi aprinsese tacticos o
ţigarã. Niciodatã, pânã la moartea soţiei,
nu fumase pe stradã. Avea concepţiile lui,
înrãdãcinate de ani, cã â€Ţnumai golanii
fumeazã pe stradã". Dupã acel moment, tot
edificiul sãu de valori se prãbuşise şi,
prin urmare, eliminase convenţia fãcutã cu
sine însuşi.
Se pierduse în gânduri când, deodatã, în
faţa sa o bãtrânicã, sprijinitã ca şi el de
un baston, îi spuse:
- Tu eşti, Ionele?
Nu era posibil aşa ceva! Toatã
viaţa, colegii îi spuseserã numai Ion, iar
rudele – Nelu. O singurã persoanã, ce nu
dorise sã se scufunde în anonimatul
apelanţilor, i se adresase astfel.
O cunoscuse demult, în tinereţe...
Cu cincizeci de ani în urmã fusese
internat într-un Sanatoriu la Sinaia. Era
militar şi contractase o pneumonie severã.
Petrecuse acolo vreo douã luni.
Din prima zi când o vãzuse pe Diţa
se îndrãgostise de ea. Pãrul negru,
cârlionţat intra în contrast cu halatul alb,
scrobit, iar ochii - de un albastru pe care
numai cerul zilelor senine de munte îl are,
puteau scrie, prin pana poeţilor, mii de
sonete de iubire.
Se însãnãtoşise mai repede decât ar
fi fost normal şi petrecuse cu Diţa, plecând
pe furiş din spital, o sãptãmânã de vis. Se
plimbaserã pe aleile Peleşului visându-se în
palate unde ea era, întotdeauna, reginã.
Visaserã mult şi plãnuiserã o viaţã împreunã.
Dupã ce se externase, stabilise cu
Diţa ca în ziua liberãrii sã se întâlneascã
şi apoi sã-şi împlineascã visele.
Îi scrisese şi o aşteptase pe peronul gãrii
pânã când ultimul tren îşi luase rãmas bun.
Din acel moment nu mai ştiuse nimic
de ea. O aşteptase în zadar şi o iubise ani
de zile...
- Da Diţa, eu sunt...
Întrebãrile nu-şi mai aveau rostul,
rãspunsurile muriserã de mult...
Se ridicã încet, cu oboseala a cincizeci de
ani de aşteptãri şi o apucã încet de braţ.
Pe Bulevard se puteau acum zãri doi
bãtrânei, ce se sprijineau unul pe altul,
mergând cu paşi rari spre nicãieri...
