Autor:	Catalin Angelo Ioan ( Catalin Angelo Ioan ) - [ PROZA ]
Titlu:	DIALOGURI PESTE TIMP ŞI SPAŢII

Un ciocãnit discret în uşa de la intrare mã intrigã şi mirã în acelaşi timp. E miezul nopţii. Mã uit pe vizor şi vãd un bãtrân cunoscut parcã de milenii. - Nu vã cunosc, cine sunteţi? - Cunoaşte-te pe tine însuţi! E bãtrânul Socrates. Deschid uşa şi acesta intrã, sigur pe sine, pânã în mijlocul sufrageriei. Privirea lui criticã studiazã atent televizorul, DVD-ul, computerul. - Câte lucruri mai sunt, de care n-am eu trebuinţã! Din cauza surprizei, am lãsat deschisã uşa de la apartament. În casã mã pomenesc cu Seneca. Mã întreabã cu o vãditã neplãcere: - Nero este cumva şi el prezent? - Nu, dar aud gãlãgie pe scarã. O fi el? Cineva cântã de zor, iar vecinii au început sã iasã pe la uşi. Unul din ei vine cu ideea sã stingã lumina de pe casa scãrii, poate- poate nebunul va pleca. Într-adevãr, Nero pleacã, dar ameninţã cã se duce sã cumpere chibrituri de la un Non-Stop ca sã facã puţinã luminã. - Nu existã genii adevãrate fãrã un strop de nebunie, spune, gânditor, Seneca. - Ai dreptate, dar astãzi existã şi mulţi nebuni ce se cred genii, îi replic eu. Uitã- te în jurul tãu! Poţi vedea oameni ce n-au citit niciodatã o carte, dar emit judecãţi de valoare intelectualilor, cântãreţi fãrã voce, poeţi fãrã rimã, ca sã nu mai vorbesc de politicieni fãrã de partid sau miniştri de apartament. - Este mai uşor sã excluzi pasiunile dãunãtoare decât sã le stãpâneşti, şi sã negi acceptarea lor decât sã le controlezi dupã ce au fost acceptate. - Dar ce te faci atunci când societatea se bazeazã pe un sistem inversat de valori în care relaţiile de prietenie şi corupţia precumpãnesc în faţa cinstei şi a onestitãţii? - Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea. - Iar prietenia unui om deştept e mai de preţ decât prietenia tuturor proştilor, îi continuã spusele Democrit, apãrut parcã din neant, dintr-una din lumile sale infinite. - E foarte important sã ştii când sã vorbeşti şi când sã taci, spuse Seneca, vãdit deranjat de întrerupere. - Controleazã-ţi pasiunile cãci altfel se vor rãzbuna pe tine, adaugã Epictet, abãtut o clipã din drumul exilului spre Nicopolis şi gândindu-se la conjuraţia lui Pison. - Discuţia mi se pare cã a luat o turnurã greşitã, continuã Cicero, intrând şi el în scenã pentru a aplana diferendul. A scoate prietenia din viaţã, e ca şi cum am scoate soarele din lume. - Mai mult, prietenia înseamnã un suflet în douã trupuri, întãreşte bãtrânul Aristotel. - Adevãrat grãieşti înţeleptule, dar ce mai poţi spune atunci când de-abia mai gãseşti un suflet la douã prietenii? încerc sã schimb direcţia discuţiei. Civilizaţia ne-a izolat, ne-a închis pe fiecare într-o carapace tehnologizatã în care relaţiile interumane abia dacã se mai zãresc. Dialogul se desfãşoarã astãzi prin e-mailuri, iar bucuriile şi necazurile nu se mai pot vedea în mimica feţei, ci în tembele emoticonuri inserate în chat-urile de pe Internet. Sincer sã fiu, viitorul îmi apare în faţã sumbru, întunecat. - Nu lãsa viitorul sã-ţi strice liniştea. Dacã va fi nevoie, îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astãzi împotriva prezentului, intervine Marcus Antonius cu o privire piezişã aruncatã lui Cicero. - Este pãcat cã suntem din ce în ce mai inteligenţi, dar mai trişti şi singuri, adaug eu. - Aşa este, caracterul fãrã inteligenţã poate multe, însã inteligenţa fãrã caracter nu valoreazã nimic, mã ajutã Cicero. În ciuda acestui fapt, abilitãţile naturale fãrã educaţie au dus la glorie mult mai des decât educaţia fãrã abilitãţi înnãscute. - Iatã de ce te admir eu Cicero, intervine Aristotel, posibilitatea de a susţine un lucru fãrã a-l accepta este semnul unei minţi educate. Mã grãbesc acum. Trebuie sã plec la scrierile mele. Dar înainte, atât mai vreau sã vã spun: în locul în care vi se întâlneşte propriul talent cu nevoile lumii, acolo se aflã vocaţia voastrã! - Mai ales cã nu existã vânt prielnic pentru marinarul care nu ştie unde sã meargã, adaugã Seneca. Ca într-o vrajã, dispar toţi, lãsând mileniilor învãţãtura lor. Parcã înţelegându-mi uimirea de a se fi terminat totul atât de repede, de undeva, de departe se aude un glas. Cato cel Bãtrân îmi strigã: â€ŢNu e sãrac cine are puţin ci acela care doreşte mult!" - Nu plânge pentru cã s-a terminat, zâmbeşte pentru cã s-a petrecut, aud o voce în spatele meu şi-l vãd pe Gabriel José García Márquez întinzându-mi surâzãtor mâna. - Ce surprizã, Maestre! - Un prieten adevãrat te prinde de mânã şi îţi atinge inima. - Aţi sosit la timp, dupã atâta lume în jurul meu e atât de trist sã fiu iar singur... - Cautã sã devii un om mai bun şi asigurã-te cã ştii cine eşti tu înainte de a cunoaşte pe cineva şi a aştepta ca acea persoanã sã ştie cine eşti. - Niciodatã nu am avut ocazia de a sta de vorbã cu atâţia înţelepţi! - Poate cã Dumnezeu va dori sã cunoşti multe persoane nepotrivite înainte de a cunoaşte persoana potrivitã, pentru ca atunci când o vei cunoaşte în sfârşit, sã ştii sã fii recunoscãtor. - Da, dar când? îl întreb eu nerãbdãtor. - Nu te agita atât, lucrurile cele mai bune se petrec atunci când le aştepţi mai puţin. - Şi reciproc, lucrurile bune pe care le aştepţi din toatã inima nu se petrec niciodatã la termen, continui eu cu un zâmbet trist. - Nu înceta niciodatã sã zâmbeşti, nici chiar atunci când eşti trist, pentru cã nu se ştie cine se poate îndrãgosti de zâmbetul tãu, observã el imediat. Într-o bunã zi, îţi vei gãsi perechea potrivitã. Poate cã pentru lume eşti doar o singurã persoanã, dar pentru o persoanã eşti întreaga lume. Rãmas iar singur, mã uit în jur şi nu-mi vine sã cred. Persoane din toate timpurile şi spaţiile geografice vin, mã provoacã la discuţii, iar apoi dispar ca şi când nici nu ar fi existat vreodatã. - Sunt douã feluri de a-ţi trãi viaţa... Unul - de a crede cã nu existã miracole. Altul - de a crede cã totul este un miracol. Pe uşã, intrã radios bãtrânul Einstein cu pãrul vâlvoi şi capul plin de idei revoluţionare. - Pentru cã tu eşti om de ştiinţã, explicã-mi şi mie dragã Albert cum este posibil ca toţi sã cãlãtoriţi în viitor? - Nu mã gândesc niciodatã la viitor. Oricum vine destul de repede, încearcã el sã glumeascã. - Cu viteza luminii? întreb eu, încercând sã- i întorc replica. - Doar douã lucruri sunt infinite: universul şi prostia umanã; iar de cea din urmã sunt foarte sigur, îmi rãspunde privindu-mã atent pe sub sprâncene. - Sã-ţi mai spun ceva, continuã el, dacã A reprezintã succesul în viaţã, atunci A=x+y+z unde munca reprezintã x; y înseamnã joaca; iar z - sã ştii sã-ţi ţii gura. - Adevãrat, dar întotdeauna din relaţia de mai sus, rezultã A-x=y+z. Prin urmare, dacã din succes eliminãm munca totul se reduce la a ne ţine gura cã toata viaţa ne-am jucat... Un ţârâit enervant îmi întrerupe conversaţia. Mã întreb cine mai poate fi la uşã? Nu este nimeni. Este ceasul ce sunã îngrozitor. Îl iau şi-l trântesc de perete. Mã trezesc prost dispus şi aprind televizorul. Îl urãsc, dar orice aş dori sã fac, mâna îmi alunecã inevitabil pe telecomandã. Un comic afirma odatã: â€ŢGãsesc televizorul foarte educaţional. De fiecare datã când cineva îi dã drumul, mã duc în cealaltã camerã şi citesc o carte." Mare dreptate avea... Pe un post oarecare sunt ştiri. Aud o voce binecunoscutã ce adreseazã naţiei o cugetare: â€ŢIarna nu-i ca vara!" Schimb imediat postul şi un important om politic explicã unor â€Ţproşti" cât e de necesar sã mai citeascã şi ei nişte â€Ţalmanahe" pentru cã â€Ţe atât de multe lucruri acolo..." Închid şi mã bag adânc sub plapumã încercând sã-i mai readuc în visul meu, mãcar o clipã, pe Seneca şi Aristotel. Nu mai reuşesc, dar vine în schimb Nenea Iancu... - Ce faci Maestre, de mult nu te-am mai vãzut! - Scriu, de şaptesprezece ani scriu neîncetat...

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]