Prima zi de armatã durase un veac...
Dimineaţa, la ora 7, pe poarta
unitãţii intraserã câteva zeci de bãieţi,
niciunul mai îndrãzneţ ca celãlalt, dar
absolut toţi convinşi cã, atunci când cele
nouã luni se vor isprãvi, vor fi devenit
bãrbaţi.
Nu apucaserã sã arunce nici mãcar o
privire în jur şi fuseserã, pe datã, luaţi
în primire de un caporal.
- Hai, mai repede â€Ţdomnişoarelor"!
Aici nu aţi venit în excursie! ordonã scurt
individul.
Toţi acei tineri erau proaspãt
admişi la facultate.
În acele vremuri, dupã terminarea liceului,
tinerii erau chemaţi de urgenţã pentru a-şi
satisface stagiul militar. Aveau în faţã
douã alternative: dacã aveau şansa de a
deveni studenţii unei facultãţi, nu conta
care, urmau sã suporte rigorile cazone timp
de nouã luni (devenind terişti, de la T.R.-
termen redus), iar dacã nu, timp de
şaisprezece. Din acest motiv, mulţi se
înscriau aiurea, oriunde, de multe ori sub
potenţialul lor real, pentru examenul de
admitere la o facultate, numai în speranţa
de a mai reduce puţin din â€Ţplãcerile"
cãtãniei.
Unitatea aceea militarã aplicase o
tacticã originalã, în spiritul vremurilor.
Comandanţii de grupe, ce aveau în subordine
în jur de zece soldaţi, erau aleşi
dintre â€Ţabsolvenţii şcolii de gradaţi".
Aceasta aduna în rândurile ei pe cei ce
voiau sã devinã soldaţi â€Ţsuperiori":
fruntaşi, caporali sau sergenţi.
În marea lor majoritate, â€Ţcursanţii" acestei
şcoli erau dominaţi de frustrãri, fiind
oameni simpli ce îşi doreau, mãcar pe
perioada stagiului militar, sã acceadã la un
post de conducere. Obligatoriu însã era ca
aceşti viitori comandanţi sã nu fie terişti.
Urmare a acestei â€Ţtactici", în
unitatea militarã era, de ani buni, un joc
de-a şoarecele şi pisica. Atunci când un
gradat vedea în faţa ochilor un terist,
ochii i se împãienjeneau, o clipã buzele se
strângeau pentru ca în momentul urmãtor, o
ploaie de ordine sã se abatã asupra
nefericitului ce-i stãtea în cale.
Gradaţii mai aveau un motiv de
frustrare...
La sfârşitul celor nouã luni,
teriştii primeau gradul de sublocotenent
intrând astfel în categoria ofiţerilor
inferiori, pe când ei, dupã atâta amar de
vreme şi cu â€Ţoasele ruginite de armatã"
ajungeau în cel mai bun caz â€Ţtablagii" adicã
sergenţi.
Unii dintre ei erau adeseori
revoltaţi pentru aceastã â€Ţdiscriminare".
Odatã, într-o discuţie aprinsã, purtatã
între patru ochi cu un terist, acesta din
urmã primise o replicã memorabilã:
- Ce mã, tu crezi cã dacã ai intrat
la facultate dupã douãsprezece clase de
liceu, eşti bun? Eu am mai multe studii
decât tine!
Ochii miraţi ai soldatului
îndemnaserã, firesc, la justificãri.
- Am opt clase de şcoalã generalã,
trei de profesionalã, şase luni de
calificare la locul de muncã, la uzinã, ca
sudor, douã luni - şcoala de şoferi
profesionişti, şase luni – şcoala de gradaţi
şi mai am, ãhã, multe altele pe care nici nu
mai am chef sã ţi le spun.
Plecase triumfãtor, spunându-şi în
gând: â€Ţuite cum l-am lãsat pe ãsta cu gura
cãscatã..."
Prima activitate se desfãşurase în
acea zi la frizerie. Toţi pânã la unul
fuseserã tunşi â€Ţzero", anulându-li-se şi
puţinul dram de personalitate ce la mai
rãmãsese.
Periplul continuase la un depozit
ce, încã de la intrare, emana un puternic
miros de clor. Acolo primiserã
cazarmamentul, adicã uniformele militare ce
cuprindeau obligatoriu şi izmenele legate cu
nojiţe, ciorapii aspri şi bocancii, de piele
abrazivi...
Dormitorul spre care se
îndreptaserã â€Ţîn pas vioi" se afla lipit de
sala de cursuri, despãrţit formal de aceasta
printr-un perete fãrã uşã. Îi aşteptase,
rece şi neprimitor, cu cele treizeci de
paturi dispuse perechi, unul peste altul.
Urmase atunci prima lecţie pe care fiecare
soldat trebuia sã o aibã în sânge: aranjatul
patului...
Caporalul le explicase, în douã
cuvinte, cã un pat demn de un soldat este
acela în care â€Ţdacã voi arunca, mã, pe
cearceaf, un ban, atunci sã se întoarcã la
mine în mânã!"
Fãcuserã câteva exerciţii. Cine nu
reuşea era pedepsit pe datã. Cearceaful,
perna, pãtura erau aruncate pe jos
şi â€Ţantrenamentul" era reluat.
Pe la ora 10 dimineaţa, un ofiţer de
intendenţã sosise în sala de cursuri
aducându-le instrumentele necesare igienei
personale. Fiecare dintre tinerii recruţi
avea în valiza de lemn, închisã cu lacãt,
cele trebuincioase, dar primise,
obligatoriu, un sãpun de rufe şi o pastã
infectã de dinţi. Evident, periuţele
fuseserã omise. Evenimentul mai avea sã se
repete dupã vreo şase luni...
În fine, pregãtirile fuseserã
aproape terminate...
Lecţia a doua, din acea zi, începu
cu repartizarea sectoarelor de curãţenie.
Fiecare dintre recruţi avea ca misiune o
anumitã zonã de care â€Ţrãspundea cu capul".
În dormitor, sarcina fusese repartizatã unui
numãr de trei soldaţi. Fiecare primise în
custodie un â€Ţbalaur" şi o gãleatã. Da, aţi
citit corect! â€ŢBalaurul" era un sac jumulit
ce trebuia scufundat în gãleatã, stors bine
şi apoi, în genunchi, târât prin toatã
încãperea. Operaţiunea se facea,
aproximativ, în şir indian. Dupã ce unul din
soldaţi lua un avans de câţiva metri, urma
al doilea şi tot aşa. De fiecare datã, în
ciuda sforţãrilor acestora, rãmânea câte o
baltã ce se transmitea apoi, inevitabil, în
toatã încãperea. Sala de clasã beneficia, de
asemenea, de acelaşi tratament.
Surprinzãtor, printre cele mai
uşoare sectoare se numãrau WC-urile. Dacã
responsabilul putea sã-şi ţinã respiraţia
mai mult de treizeci de secunde, totul pãrea
o joacã. Câteva gãleţi de apã, aruncate din
uşa încãperii, rezolvau pentru mai multe ore
problema.
Pe la ora 11 fãcuserã cunoştinţã
cu â€Ţplatoul de instrucţie". Acesta era un
teren asfaltat, situat exact în centrul
unitãţii şi înconjurat de clãdiri
administrative, de unde putea fi urmãritã,
teoretic dar şi practic, orice mişcare.
- Primul lucru pe care trebuie sã-l
învãţaţi este pasul de defilare, îi
anunţase, sentenţios, caporalul. Un soldat
care nu bate un pas de defilare corect, nu
meritã sã poarte un astfel de titlu. Este o
ruşine a armatei noastre! terminase el
triumfãtor, demonstrând astfel posesia
exclusivã a unui adevãr incontestabil.
Când unul dintre recruţi, oltean
bãgãreţ de Caracal, se aflase în treabã şi
întrebase ce legãturã are apãrarea patriei
cu pasul de defilare, caporalul explodase.
- Mãi şmechere, aici în armatã nu ai
voie sã ai opinii. Dacã eşti prost şi te
mãnâncã gura, mai bine sã taci. Uite-aşa, ca
mine!
- Am înţeles, replicã oltenaşul. Mã
uit la dumneavoastrã şi pricep ce vreţi sã
spuneţi.
Cum era de aşteptat, cãprarul nu
prinse aluzia...
Pe la ora 13 plecaserã la masã. În
acea primã zi, ca şi în celelalte, se
deplasaserã în pas de defilare, triumfãtor,
pentru cã nu-i aşa, soldatul şi când mãnâncã
este învingãtor...
Meniul fusese un fiasco total.
Ciorba era o â€Ţapã lungã", puţin gãlbuie, în
care pluteau câteva coji de cartofi, uşor
înnegrite de supãrare. La cel de-al doilea
fel, primiserã paste fãinoase cu brânzã. De
fapt, era o baltã de zer, în care zãceau
stinghere câteva panglici subţiri, cleioase
pe care imaginaţia le putea cataloga drept
macaroane, dar şi resturi de bandã
izolatoare sau de etichete şcolare.
Mâncaserã repede. La
semnalul â€Ţdrepţi", toţi se ridicaserã în
picioare şi în pas alergãtor se îndreptaserã
spre dormitoare.
- Hai, acum mergeţi sã vã spãlaţi!
le ordonase caporalul.
Miercuri şi sâmbãtã era zi de baie.
Toţi cei aproape o mie de soldaţi intrau, în
grupuri de câte treizeci, în acea salã cu
duşuri. Am scris duşuri? Imediat sub tavan,
o reţea de ţevi orizontalã se întindea ca o
hidoasã caracatiţã. Din loc în loc, cobora
câte un ştuţ ce arunca, inconstant şi
imprecis, apa.
Soldaţii se dezbrãcaserã într-o salã
alãturatã şi apoi, goi-goluţi, intraserã în
sala de baie. Se uitaserã cu toţii prin
toate ungherele, dar nu vãzuserã nici urmã
de robineţi.
Dupã douã minute, responsabilul sãlii dãduse
drumul apei. La început, fusese opãritã.
Dupã aceea, rece ca gheaţa.
În final, nu mai fusese deloc. Dupã zece
minute în care nici nu apucaserã sã se
sãpuneascã, fuseserã anunţaţi, printre
hohote de râs, cã trebuie sã pãrãseascã de
îndatã sala. Astfel fusese prima baie
cazonã...
Pasul de defilare, în papuci şi pijamale
(costumaţie obligatorie atunci când se
îndreptau spre şi de la sala de baie) fusese
jalnic. Caporalul se enervase şi ordonase:
- Culcat!
Soldaţii îl priviserã chiorâş, neînţelegând
în ce consta aceastã comandã.
- Mergem la culcare? îl întrebã acelaşi
oltean, cu un real mâncãrici la limbã.
- Da, hai sã le arãtãm noi ãstora cum o
sã â€Ţdormi" tu!
Sãracul bãiat fu tãvãlit timp de aproape un
sfert de orã, comenzile de â€ŢCulcat !"
şi â€ŢSalt înainte!" alternând din ce în ce
mai des.
Ultima parte a zilei, dar şi cea mai
importantã, se desfãşurase în sala de clasã.
- Astãzi o sã învãţãm sã cântãm! le spuse
caporalul, cu o melancolie în ochi ce
amintea de privirea vacii, sau mã rog a
boului, atunci când o pãşune grasã îi apãrea
în faţã.
Începuse sã le dicteze versurile
unor â€Ţmelodii". Conţinutul îndoielnic şi
agramatismele dureroase umpleau paginile
caietelor.
Ţara mea m-a vrut soldat,
Iarã eu m-am înrolat
Ca sã mã numesc bãrbat!
De mândruţã n-am uitat
Cã în satul de sub dealuri
Ochii ei m-au disperat...
Cam aşa se desfãşura acţiunea în mai
toate cântecelele.
Un soldat încercase sã lãmureascã
problema cu â€Ţsatul de sub dealuri", dar
caporalul îi replicase dur:
- Mãi rãcane, uite-aici dovada cã
versurile sunt bune! Le am scrise în acest
caiet de mine, cu mâna mea, continuã el,
arãtându-le tuturor versurile ce începeau în
partea stângã a paginii şi apoi, coborau
încet, pe sub dealurile de caractere, spre
partea de jos.
În seara aceea fusese mare veselie...
Soldaţii înţeleseserã cã trebuie sã
cânte tare, pentru a fi auziţi din orice
parte a unitãţii. Zbierau ca nişte apucaţi
în timp ce caporalul îşi zicea, în
barbã: â€ŢUite cum încep eu sã-i dau pe brazdã
pe ãştia!"
La ora 21 şi 30 de minute, dupã
câteva exerciţii de dezechipare â€Ţla flacãrã
de chibrit", pentru cã nu-i aşa, soldatul
trebuie sã se dezbrace repede, adormirã
frânţi, cu ameninţarea cã â€Ţdacã mâine, la
ora 5,30 nu vã sculaţi, o sã vã trezesc eu
puturoşilor la 5!"
Se încheiase o zi ce durase parcã prea mult,
dar aveau sã mai urmeze altele, cu noi şi
noi veacuri de trãiri...
