Din seara aceea trecuserã mai bine
de douã luni...
Cãlin interpretase, în cadrul
concertului omagial Beethoven, douã piese:
Sonata nr.14, op.27 în do diez minor,
cunoscutã şi sub numele de â€ŢSonata lunii" şi
Sonata nr.8, op.13 în Do minor – â€ŢPatetica".
În timp ce claviatura pianului vibra
sub starea sa de spirit, alternând între a
sorţii împãcare şi nesupunere sau între
iubire şi durere, auditoriul se
metamorfozase într-o mare de amintiri
duioase şi, în acelaşi timp, dureroase.
Finalul concertului fusese un
triumf...
Dupã ce ultima notã întregise vraja
ţesutã prin firele invizibile ale muzicii,
în salã se lãsase o tãcere irealã. Timp de
câteva secunde, avu senzaţia cã este singur.
Poate fusese singur tot timpul...
Din partea a doua a â€ŢPateticii", adagio
cantabile, închisese ochii. Cântase numai cu
sufletul, iar acum nici nu mai ştia dacã,
într-adevãr, notele rãsunaserã de sub
degetele sale.
Nu îndrãznea sã deschidã ochii...
Dintr-o datã, sala fu cuprinsã de delirul pe
care numai arta adevãratã îl naşte. Ropote
de aplauze, zeci de ovaţii se auzirã câteva
minute.
Deschise, într-un târziu, ochii ce preluarã
complici lacrimile spectatorilor. Ce
convenţional suna: spectatori... Fuseserã,
de fapt, un cuplu: el - care-şi mãrturisea
dragostea şi ea, sala, ce primea mângâierile
acordurilor sale.
În spatele tuturor, în timp ce se înclina
primind omagiile, o zãrise pe ea. O
fracţiune de secundã. O clipã pentru
eternitate. Atât durase...
Printre zecile de mâini care aplaudau
deasupra capetelor, chipul ei pãrea a fi
fost acolo dintotdeauna.
Dispãruse la fel de brusc cum i se revelase.
Refuzase bis-urile şi pentru cã nu vroia sã
strice vraja care încã mai persista, dar mai
ales, alergase ca un nebun pe culoarele
Ateneului pentru a o întâlni. Dispãruse în
neant şi tot triumful serii se transformase
într-o mare deznãdejde.
Dupã acea searã a urmat o serie de
spectacole susţinute în toate marile oraşe
ale ţãrii. Era peste tot aplaudat,
ovaţionat, dar parcã nu mai reuşea sã cânte
ca atunci...
În acea zi, nu avea concert. Ieşise
sã se plimbe prin parc, singur, cu gândurile
lui. Paşii i se îndreptarã, firesc,
cãtre â€Ţaleea culturii". Aşa i se spunea, de
cãtre majoritatea oamenilor, locului unde se
adunau pictorii, sculptorii şi, uneori,
poeţii. Era cel mai frumos loc din parc.
Copacii seculari strãjuiau aleea pavatã cu
mici pietricele, parcã uitatã din timpuri
imemoriale şi iertatã de asfaltul aproape
omniprezent, iar micul lac, aflat la câţiva
metri, se ondula uneori în bãtaia vântului,
sculptând efemere apariţii, combinând într-
un fel numai de el ştiut culori venite de
aiurea, din frunzele copacilor sau albul
difuz al norilor.
În acea parte a parcului convieţuiau
artistic toţi îndrãgostiţii de naturã.
Pictorii, aşezaţi în spatele şevaletelor,
încercau sã prindã fiecare adiere de vânt,
iar sculptorii, pe iarbã, se roteau într-un
forfot continuu în jurul pietrelor ce
prindeau, cu fiecare zi, sentimente. Uneori,
poeţii se plimbau printre pânze şi cioburi
declamând versuri ce poate nu aveau sã fie
scrise niciodatã.
Era un colţ de rai...
Cãlin îi cunoştea aproape pe toţi.
Unii dintre ei deveniserã â€Ţde-ai locului",
alţii, ocazional, petreceau câte o varã în
acel loc, iar apoi dispãreau în cãutarea
altor paradisuri, din ce în ce mai puţine
însã...
Ultimele şevalete erau aliniate într-
un mod straniu.
Din locul unde se afla, lui Cãlin i se pãru
cã acestea erau ca nişte cozi de pian în
spatele cãrora cântau febril nişte artişti
nevãzuţi, dar prezenţi, câte o clipã, prin
pensulele ce descriau în aer curbe
neinventate.
Deodatã, o vãzu...
Concentratã, picta cu mişcãri
repezi, de parcã viaţa nu mai avea timp
pentru ea.
Cãlin se retrase în spatele unui
copac, începând sã o priveascã atent.
Paloarea feţei albe, pãrul negru ce îi cãdea
în valuri pe umeri şi ochii, oglinzi ale
naturii renãscute, deveniserã acum, pentru
el, o realitate. Simţea cum revine la viaţã,
iar toatã simfonia naturii aşteaptã sã
reînvie sub degetele lui.
Nu putea, din locul în care se
ascunsese, sã vadã ceea ce picta. Încercã sã-
şi imagineze lacul, în acea zi nefiresc de
liniştit sau poate unul din falnicii copaci,
martor al atâtor vremi trecute.
â€ŢCurios lucru, fata ascultã
muzicã..." gândi Cãlin, aproape cu voce tare.
Nu mai vãzuse niciodatã ca un pictor sã
aibã, în timpul creaţiei, cãşti pe cap.
Faptul inedit îl contrarie, dar în acelaşi
timp, îl şi incitã.
â€ŢMor de curiozitate ca sã aud, pentru o
clipã, ceea ce ascultã" continuã el,
începând sã facã tot felul de presupuneri.
Excluse repede muzica modernã şi pe cea
popularã. Este drept, uneori, contrariile
pot avea un efect benefic.
Sunt multe persoane care se concentreazã mai
bine asupra unei probleme ascultând, de
exemplu, rock and roll. Ea nu intra însã în
aceastã categorie. O simţea, o ştia, o
înţelegea dintotdeauna.
â€ŢAscultã muzicã clasicã" avu el revelaţia
faptului bãnuit, dar aproape sigur împlinit.
Îl mãcina acum numele piesei ce-şi dezvãluia
identitatea numai acelei fiinţe de care se
simţea atras definitiv.
â€ŢPoate or fi Anotimpurile lui Vivaldi sau
poate Nocturna lui Chopin" spunea în sinea
lui, la întâmplare.
Dar oare conta atât de mult ceea ce asculta?
Pentru el, da!
Poate din deformaţie profesionalã, începuse
de mulţi ani sã categoriseascã oamenii dupã
muzica ascultatã preferenţial. Chiar dacã
locul fruntaş era ocupat de cea simfonicã,
avea şi aici o împãrţire în subcategorii.
Astfel, Bach şi Händel ocupau locul secund,
Chopin pe cel de-al treilea, urmat de Liszt,
Mozart, Schumann, Vivaldi şi lista putea
continua.
Pe locul întâi, cine altul putea fi decât
el, Marele Beethoven. Continua revoltã a
sinelui cu destinul, rãzvrãtirea permanentã
a acordurilor urmate într-o clipã de armonii
divine erau, pentru el, de mulţi ani, prilej
de extaz, dar şi de permanentã uimire.
Cãzuse în visare şi uitase complet de fata
ce-i era acum atât de aproape.
Privi din nou, dar în spatele şevaletului nu
mai era nimeni...
Alergã, ca şi atunci, într-un suflet.
Pânza înfãţişa un pianist cu ochii închişi,
cu capul uşor aplecat pe spate şi cu mâinile
nefiresc arcuite deasupra clapelor. În loc
de semnãturã, într-un colţ scria discret,
gingaş: â€ŢTe voi iubi mereu pentru muzica ta!"
Lângã şevalet era casetofonul, lãsat
deschis. Nu mai era nevoie sã asculte pentru
cã ştia.
Ştia cã nu mai avea sã o vadã niciodatã
decât prin muzica lui...
