Întotdeauna visase sã devinã
ministru...
De când intrase în politicã, lui
Bogdan Vasilescu nu-i mai dãdea pace acest
gând.
Îşi amintea de nenumãratele sale frustrãri,
de anii copilãriei în care, bondoc fiind,
fusese ţinta nenumãratelor ironii ale
celorlalţi primind, cum altfel, decât
apelativul â€ŢGrasu’ ".
Când intrase la şcoalã, fusese un elev
mediocru.
Nu luase niciodatã o notã sub â€Ţcinci", dar,
în afara educaţiei fizice şi a purtãrii,
nici peste â€Ţopt" nu sãrise. Fãcea parte,
aşadar, din acea masã de şcolari necesari
acoperirii normelor didactice, de care nu-ţi
aduceai aminte nici de bine, dar nici de
rãu. Pur şi simplu, nu-ţi puteai aduce
aminte. Atât.
Terminase un liceu industrial, ca atâtea
altele de pe cuprinsul ţãrii şi obţinuse o
calificare oarecare. Dupã armatã,
se â€Ţliberase" cu gradul de fruntaş, nu cã ar
fi excelat la instrucţie dar, pur şi simplu,
pentru cã ceilalţi camarazi ai lui
deveniserã â€Ţcaporali".
Facultatea de zootehnie o absolvise â€Ţla
termen", dar nu practicase nici mãcar o zi.
Se dusese acolo din întâmplare.
Nu avea aplecare cãtre nimic în special şi
îşi alesese â€Ţviitoarea meserie" deschizând
arbitrar o cãrţulie ce prezenta toate
instituţiile de învãţãmânt superior.
Nu îşi practicase niciodatã specialitatea
pentru cã ar fi trebuit sã se ducã la ţarã.
Singurele animale pe care le vãzuse â€Ţlive"
erau cele din timpul practicii desfãşurate
la facultate.
În rest, prefera porcii sub formã de
cârnaţi, vitele â€Ţpãscând" liniştite
zarzavaturile din farfuria de ciorbã, iar
puii obligatoriu rumeniţi într-un ceaun
încins.
Cãpãtase un post la Prefecturã la
compartimentul pentru problemele agricole.
Toatã ziua fãcea hârtii, dar dacã cineva
l-ar fi întrebat mai serios despre natura
muncii sale, ar fi avut de aşteptat
rãspunsul mult şi bine.
Vroia de mult sã intre în politicã. Se uita
cu jind la toţi deputaţii şi senatorii ce
apãreau pe posturile de televiziune, vorbind
despre orice dar nespunând, în fapt, nimic.
Simţea cã este şi el în stare de acest lucru.
Singura lui problemã era cã în toate
partidele locurile importante erau ocupate.
Ar fi trebuit sã aştepte ani de zile
momentul în care unul din şefi ar fi intrat
pe o linie moartã, ceea ce era puţin
probabil, sau Doamne fereşte...
Norocul îi surâsese însã în acel an.
Partidul Creştin-Socialist se înfiinţase ca
urmare a divizãrii altuia, în urma
diferendelor dintre preşedinte şi
vicepreşedinte. Foarte puţini îl urmaserã pe
dizident, astfel cã porţile erau larg
deschise pentru a fi posibilã înregistrarea
oficialã la tribunal.
Se înscrise deci şi primi carnetul cu
numãrul 20. Fiind unicul membru din oraşul
în care locuia, fu numit preşedinte al
organizaţiei teritoriale cu sarcina de a
începe racolarea de noi simpatizanţi.
Între timp, apropiindu-se alegerile
parlamentare, începurã sã se facã tot felul
de alianţe electorale. Partidul Creştin-
Socialist intrã în Alianţa Indestructibilã a
Uniunilor REvoluţionarilor Apartinici. Ideea
alianţei îi venise unui fost revoluţionar ce
aflase de existenţa efemerã a unui aşa-
numit â€ŢPartid al celor care n-au fost membri
de partid". Cum mai toate alianţele de pânã
atunci se destrãmaserã suspect de repede,
toţi semnatarii convenţiei de asociere
fuseserã de acord cu inserarea
cuvântului â€Ţindestructibil".
Campania începuse, iar el fusese cooptat în
echipa de propagandã. Mersese pentru prima
datã la ţarã şi, din casã în casã, spunea,
uneori direct, alteori peste gard: â€ŢTataie,
mamaie votaţi AIUREA!". Totul mersese bine
pânã ajunsese la casa lui Gheorghe a lu’
ţaţa Veta, care, în bunu-i obicei, se
cinstise zdravãn de dimineaţã.
- Ba sã votezi tu aiurea, grãsanule, îi
spuse Gheorghe.
- Stimate domn, încercã sã explice Bogdan,
faceţi o confuzie.
- Confuzie faceţi mã, tu şi cu toţi oamenii
tãi. Pleacã repede din faţa mea cã te
altoieşte â€Ţdomnul" de nu te vezi!
Şi uite-aşa, AIUREA nu putuse conta pe cel
puţin un vot în acel sat.
Alegerile se terminaserã, iar în urma
redistribuirii voturilor şi a refacerii
sufragiului în câteva localitãţi, Alianţa
reuşise sã intre, la limitã, în Parlament.
Avea câţiva deputaţi şi senatori printre
care, cu mândrie, se afla şi Bogdan
Vasilescu.
Când începurã jocurile de culise privind
formarea coaliţiei de guvernãmânt, se
observã cã mai era nevoie de câteva voturi.
Cine le putea da, necondiţionat, decât
AIUREA?
Problema formãrii Guvernului fu însã mai
grea. Fiind atâtea partide şi alianţe nu se
putea determina procentul de ministere pe
cap de formaţiune. AIUREA ar fi trebuit sã
primeascã 4,34% din posturile de ministru.
Cum nu erau în total decât douãzeci, dupã
câteva zile de negocieri aprinse se decise
ca procentul sã se rotunjeascã superior, iar
unul dintre portofolii sã se ducã AIUREA.
Aşa ajunse Bogdan Vasilescu: Ministrul
Resurselor Naturale şi a Reciclãrii
Deşeurilor...
Prima zi de muncã, ce a urmat investiturii,
a fost deosebit de plinã. Ministerul se
formase pe scheletul a douã foste agenţii.
Sediul acestuia se stabilise într-o clãdire
mare, centralã, ce aparţinuse Agenţiei
Naţionale pentru Plasarea Muncitorilor
Români în Strãinãtate, ce fusese absorbitã
acum de Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale.
De-abia intrat în clãdire, Bogdan începu
reformele. Holul de la intrare avea douã
uşi: una principalã, spre stradã şi alta de
urgenţã, ce dãdea în partea cealaltã a
clãdirii.
Dãdu ordin ca, imediat, uşa din faţã sã nu
se mai deschidã decât pentru el, iar
salariaţii sã o foloseascã pe cealaltã.
Nu dãdea bine ca un trecãtor ocazional sã
vadã o aşa de mare vânzolealã pe uşa unui
minister.
Intrând în birou, secretara îl întâmpinã cu
zâmbetul pe buze:
- Bine aţi venit, domnule Ministru!
- Bunã, tu eşti secretara?
- Da.
- De când lucrezi?
- Ooo, de peste douãzeci de ani!
Bogdan îşi fãcu rapid un calcul şi constatã
cât de nepotrivitã era pentru acest post.
Dupã o turã rapidã prin celelalte birouri,
Emilia, o blondã de 25 ani, platinatã, cu
ochi albaştri şi aflatã sub semnul magic al
tripletei 90-60-90, lua loc în anticamera
Ministrului.
Aspectul biroului era de neconceput. Masa de
lucru fu aşezatã pe o altã laturã, cea de
şedinţe fu pe datã eliminatã (doar venise sã
munceascã, nu sã stea la taclale), iar
comenzile pentru achiziţionarea
televizorului cu plasmã şi a DVD-ul de
înaltã rezoluţie furã date pe loc.
Când se uitã la ceas rãmase stupefiat. Se
fãcuse deja ora prânzului. Chemã şoferul şi
îi spuse sã-l ducã la unul din restaurantele
de lux, la care citise el în ziare cã
mãnâncã mai toţi demnitarii.
La întoarcere, avu senzaţia cã, prin oglinda
retrovizoare, şoferul se uita cam chiorâş la
el. â€ŢTrebuie sã-l schimb, când ajung, şi pe
ãsta!", puse el rapid punct problemei.
La Minister, fu înştiinţat cã la ora 16 este
şedinţã de Guvern.
â€ŢDeja şedinţe? Hmm, mi-am intrat serios în
treabã!", comentã el cu voce tare pentru a
fi auzit de toate urechile indiscrete.
Şedinţa de Guvern fu scurtã.
Primul Ministru anunţã, sentenţios, cã a
fost o greşealã înfiinţarea Ministerului
Resurselor Naturale şi a Reciclãrii
Deşeurilor pentru cã oricum resurse nu prea
mai avem, iar de reciclãri se ocupã oamenii
strãzii. Drept urmare, se hotãrâse ca acesta
sã se transforme din nou într-o agenţie,
unificatã însã şi redusã, de fapt, la un
simplu birou în cadrul Ministerului
Agriculturii.
Bogdan ascultã atent, salutã şi pãrãsi
biroul, neaşteptat de liniştit.
Chiar dacã numai pentru câteva ore, visul i
se împlinise.
Fusese ministru de-adevãratelea!
