Autor:	Catalin Angelo Ioan ( Catalin Angelo Ioan ) - [ PROZA ]
Titlu:	BALCONUL APUSULUI DE SOARE

Singura bucurie a Mariei rãmãsese, de câţiva ani încoace, privitul din balcon... Rãmãsese vãduvã de tânãrã. Ticu, bãrbatul ei, nu fusese nici mai bun, dar nici mai rãu ca alţii. Se cãsãtorise de tânãrã. Avea numai 16 ani când Ticu venise s-o cearã de la pãrinţi. Pe vremea aceea, fata era â€Ţpiatrã în casã", astfel încât nu şovãiserã nicio clipã. Peste numai trei luni era cãsãtoritã şi aştepta deja primul copil. Intrase în viaţã repede, ca mai toate fetele de-o seamã cu ea. Anii care urmaserã fuseserã dedicaţi creşterii celor patru copii, veniţi pe lume unul dupã altul, anual, cu o precizie de ceasornic. Munciserã mult, ea şi cu Ticu... Fiecare lucruşor din casã avea povestea lui şi, mai presus de orice, fusese obţinut cu multã, multã trudã. De la început, îşi împãrţiserã sarcinile. Ticu, dupã ce urmase cursurile serale ale facultãţii, devenise inginer agronom. Pleca dimineaţa, când soarele încã mai lâncezea în alte emisfere şi venea noaptea târziu atunci când luna îşi cerea tributul de visare. Dar parcã aveau ei timp de romantisme? Ea rãmãsese acasã. Concepţia veche despre viaţã, a lui Ticu, era cã â€Ţmuierea trebuie sã stea acasã şi sã se ocupe de copii". Încercase odatã, doar o singurã datã, sã-i sugereze cã ar fi bine sã munceascã şi ea, undeva... - Poate o sã ne ajungem şi noi cu banii ceva mai bine, mãi bãrbate, îi spusese prinzându- l într-un moment de bunã dispoziţie. - Poate peste cadavrul meu Mãrie. Nu mai eşti mulţumitã de viaţa pe care o duci? Doar ţi-am spus, eu nu sunt ca alţii, o sã am grijã de tine pânã la sfârşitul zilelor mele! Nu ştia amãrâtul cã acela, sfârşitul, era atât de aproape. Rãmãsese deci, vãduvã de tânãrã. Copiii erau încã la şcoalã şi fãcu eforturi supraomeneşti ca sã-i creascã bine. Trãiau numai din pensiile de urmaş, iar ea reuşise sã-şi ia o slujbã ca femeie de servici în blocul unde locuiau. Câte o cucoanã o mai chema din când în când ca sã o ajute la curãţenie şi atunci fãcea un adevãrat festin. Le cumpãra copiilor câte o portocalã sau o bananã, având un sentiment de aleasã manã cereascã. Anii trecuserã, iar copiii plecaserã, rând pe rând, pe la casele lor. Deveniserã foarte ocupaţi şi treceau pe la ea din ce în ce mai rar. De fiecare datã, o întrebau: â€ŢDacã ai nevoie de ceva mamã, spune-ne şi o sã te ajutãm!" Cum ar fi putut însã, sã le cearã ceva lor? Ea îşi â€Ţtrãise traiul" şi nu mai aştepta acum decât... Într-o zi, pe la prânz, ieşi în balcon pentru a pune nişte rufe la uscat. Locuia la etajul I, iar în faţa ferestrelor sale, mai mulţi locatari amenajaserã un mic pãrculeţ. Câteva bãnci, douã balansoare pentru copii şi vreo trei-patru copaci spãrgeau monotonia atâtor şi atâtor blocuri hidoase. Prinsã mereu cu treburile casei nu observase colţul de rai aflat chiar sub ferestrele sale. Poate fusese dintotdeauna acolo sau de-abia se nãscuse... În acea zi, doi îndrãgostiţi şedeau îmbrãţişaţi pe una din bãnci. Îşi spuneau cuvinte duioase, cum de mult nu mai auzise. Vedea tot felul de mizerii la televizor şi, pânã acum, aproape fusese convinsã de faptul cã dragostea nu mai era decât o amintire lãsând locul sexului, violenţei, drogurilor... Se aşezã pe un scãunel, discret, ascultând vorbele duioase. Ar fi trebuit sã-şi aducã aminte de tinereţea ei, dar aceasta nu existase. O luase prea din pripã cu viaţa şi uitase de visare... Tânãrul începuse sã-i povesteascã fetei despre nişte meleaguri mirifice în care o va duce într-o bunã zi. Auzea despre munţi, despre cabane pierdute printre brazi şi încerca sã-şi imagineze cum ar arãta cei doi la lumina caldã a unui şemineu. Nu plecase niciodatã din oraş. Vai, uite cum uitase... Dupã vreo zece ani de cãsãtorie, mersese cu Ticu la ferma unde lucra, la vreo treizeci şi ceva de kilometri de oraş şi petrecuse Revelionul cu o parte din colegii lui de servici. Fusese minunat. Dansaserã şi cântaserã pânã dimineaţa. Din acel moment, de câte ori dorea sã se raporteze la un moment fericit din viaţa ei, se juca, într-o complicitate duplicitarã, cu sine însãşi. Orice ar fi cãutat şi oricât ar fi evitat, pânã la urmã acel moment referenţial cãpãta un nume, mereu acelaşi: Revelionul. Tinerii plecaserã. Maria se întrebase, cu o uşoarã nelinişte, dacã se vor mai reîntoarce. Într-adevãr, a doua zi, povestea continuã... Trecuserã mulţi ani de atunci. Cei doi se cãsãtoriserã şi locuiau tot în apropiere. Veneau acum, în acelaşi parc, cu un prichindel nãzdrãvan ce reuşea, de fiecare datã, sã le umple sufletele de bucurie. Maria începuse sã trãiascã pentru ei. Se creease între ea şi tineri o complicitate ineditã. Aceştia se prefãceau, de ani de zile, cã nu o observã, respectându-i atât bãtrâneţea, cât şi indiscreţia, iar Maria se ascundea cu grijã pe scãunelul ei, adãpostitã de umbra balconului. Dacã un oarecare ar fi privit-o pe bãtrânã, ar fi ştiut, implicit, ceea ce se petrecea sub balconul acesteia. Mimica feţei orchestra invizibil dialogul, acum al celor trei. Într-o dimineaţã, dinspre fereastrã se auzi un zgomot asurzitor. O echipã de la Primãrie venise sã taie copacii cei falnici din faţa balconului. Cineva, nu se mai ştia cine, constatase cã aceştia erau un pericol pentru locatari. La ultima furtunã se desprinsese o crenguţã, iar dacã prin preajmã ar fi fost vreun copil cine ştie ce grozãvenie s-ar mai fi întâmplat... Ordinul fiind dat, echipa se deplasase conştiincioasã pentru a executa lucrarea. Pe cât de greu crescuserã, atât de uşor furã doborâţi. Fiecare copac avea o istorie, iar odatã cu el murea câte ceva din fiecare dintre cei ce se adãpostiserã sub coroana sa. Lucrarea fiind repede terminatã, sosi administratorul care constatã cã bãncile şi balansoarele nu-şi mai au rostul. Le mutã deci, la un bloc vecin, sub alţi copaci, dar mai ales sub alte balcoane. Nu trecurã decât douã sãptãmâni şi justificarea tãierii copacilor veni, cum altfel, decât tot într-o dimineaţã. Un buldozer îşi fãcu apariţia şi, pe locul fostului parc, se nãscu un crater, fundaţie pentru ceva care avea sã vie peste câteva luni. Dacã ar mai fi ieşit vreodatã în balcon, Maria, mai bãtrânã ca niciodatã, ar fi putut privi luminiţele colorate ale unui Café Bar ce emitea discret şi non-stop frumoase melodii orientale adaptate plaiurilor mioritice...

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]